Programul de recuperari anticomuniste s-a imbogatit cu un nou documentar, care s-ar putea numi Comunismul pentru blonde, dar se numeste simplu Dupa tacere ce nu e rostit nu exista? Filmul a fost proiectat la Sibiu pe ecranele Astra Film Festival. Un documentar pe jumatate plicticos si pe doua treimi teribil de interesant.
Regizorul filmului este canadiana Vanina Vignal, dar filmul este unul romanesc: turnat in Romania, cu personaje si un subiect escavate din ruinele „Epocii de Aur”.
Documentarul preia imagini dintr-o prima calatorie in Bucuresti a autoarei, imediat dupa 1990, si se axeaza pe povestea personala a unei prietene romance, pe care o urmareste si in zilele noastre si ale carei istorii de familie le reconstituie. Un bunic al acesteia, cu un trecut de detinut la Canal, un an de zile, este premisa documentara, alaturi de o nepoata (chiar protagonista) care apare ca figurant intr-un film de propaganda din anii ’80, la capitolul „cat de misto e sa fii tanar in comunism”.
Scopul declarat al documentarului este de a-i oferi un ghid despre totalitarism fiicei protagonistei, aflata in prepubertate. Numai ca fata pare sa n-aiba nevoie de un asemenea ghid. Comunismul n-o intereseaza.
Vreau sa-mi fie mila de Ceausescu pentru ca toata lumea il vorbeste de rau si mie imi place sa imi fie mila de el,
spune fiica, mai mult sau mai putin textual.
Daca as sti mai multe, nu mi-ar mai fi mila de el,
concluzioneaza de pe culmile suficientei adolescentine.
Numai cine n-a povestit niciodata unor adolescenti cum era sub comunism nu stie ce provocare e. Istoria recenta este, mereu, o coaja de banana. Orice mare adevar aluneca si cade grotesc in fata noilor generatii.
Despe film: facut ca o discutie la psiholog, personala si superficiala, ilustrata doar cu ticurile de expresie ale personajelor, povestea mai degraba plictiseste. Dar are marea calitate de a reconstitui comunismul intr-o explicatie pentru blonde, printr-o investigare a micilor fapte de viata care, decantate si stilizate de timp si mass-media, aluneca intr-un lirism de mica adancime. Intregul regim politic este convertit intr-o serie de microdrame, care au produs microtraume, iar demersul regizoral le scoate la iveala intr-un pachet pop. Altminteri nimeni dintre noi n-ar avea timpul si rabdarea sa vada ce a ramas in mentalul comun din toata propaganda comunista si ce a fost suprascris cu dezvaluirile anticomuniste. Investigatia de tip psiholog, dublata de obsesia oglinzilor in cadru, este leitmotivul acestui film care nu muta munti din loc, nu spune adevaruri si nu face dezvaluri. Nu condamna pe nimeni, dar nici nu iarta.
Preluat din Cultura
Foto: pictură de Sabin Bălaşa
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
