Suntem peste tot inconjurati de semnale de tipul

noi, spre deosebire de ei, europenii vestici, suntem defectuosi.

Ei sunt mai buni la toate, de la masini la haine. Ei ne colonizeaza. Noi, prin comparatie, suntem mai imputinati, mai dezorganizati, mai anormali, daca ei sunt norma care ne da masura valorii. In oglinda vestica, suntem niste Calibani urati si impiedicati, barbari in fata magicianului Prospero. Engleza noastra este cu accent, si pare greoaie si impedicata. Ne miscam greoi si obosit, iar orasele noastre sunt relicve ale unui secol trecut.

O alta sursa producatoare de rusine sunt tiganii, sau cei care strica imaginea romanilor. Stateam de vorba cu tatal meu despre povestea cu tiganii care au mancat lebedele in Viena dupa comunism. Pentru tatal meu povestea a constituit o rana narcisica formidabila. Mie povestea mi se pare amuzanta, si chiar mi se pare ca gestul nomazilor, real sau imaginar, pare o actiune subversiva. Dar pentru tatal meu, om crescut in generatia ordinii si valorilor europene, a manca lebede in centrul Vienei e un sacrilegiu. E un stigmat si ne prezinta pe noi, identificati cu tiganii, ca brute dintr-un secol primitiv.

Pe o scara a rusinii, ei sunt norma, noi ne zbatem sa ajungem ca ei, ca vesticii, iar tiganii sunt cei care nici macar nu isi doresc asimilarea. Trimisi cu avionul de la Madrid la Bucuresti, se reintorc si continua sa traiasca in raspar, ca si cum nu isi doresc sa fie ca ei, precum cei care produc standardele de valoare. Scandalul cu tiganii, cu populatia Roma, este ca par ca sunt fara rusine, sau ca nu recunosc niste norme care trebuie sa ne guverneze pe toti. Ei sunt o trauma continua, un simptom al unei ambivalente pe care nu o recunoastem ca fiind constitutiva. De la manele pana la furt, tiganii par ca submineaza si ca pun in relief o tensiune profunda a formarii identitatii nationale.

Specificul national este o problema serioasa pentru psihologii romani. In psihologie, ca si in filosofie sau alte discipline, diferenta etnica este un subiect dificil. Ea e tratata, de pilda, ca producatoare de nevroze, sau in formularea lui Vasile Dem. Zamfirescu, ca producatoare de „nevroza balcanica”. Nevroza balcanica este genererata de „deficite narcisice timpurii”. Se manifesta ca tulburari de incredere in sine, depresii, sensibilitate fata de rani narcisice, ipohondrie, si „mai ales rusine”. Intelectualii romani, de la Caragiale si pana la Andrei Plesu, ne spune psihanalistul roman, si-au exprimat rusinea de a fi romani (p. 19). Mai mult, el ne sugereaza ca traumatismele s-au transmis prin infrangerea dacilor sau comunism. Rusinea pare inevitabil asociata cu romanitatea. Totusi, Zamfirescu ne spune ca „cei mai puternici dintre romani„ nu se opresc la analiza rusinii, cat

se decid sa emigreze, pentru a scapa de umilintele si rusinile de tot felul la care sunt supusi in Romania (p. 42).

Ce se poate face cu diagnosticul care pare corect? Este solutia emigrarii functionala? Ce sa faci cu o identitate care este produsa ca o nevroza, ca o trauma, care te urmareste desi incerci sa scapi de ea? Ce sa faci cu o umbra, cu un Golem, cu o fantasma, ca un sobolan intr-un cosmar uscat?

Citeam zilele astea un manifest al increderii de sine, dar diferit de solutia lui a deveni vestic, european, sau asemanator cu cei ce sunt superiori. In loc sa devenim un supraeu ideal si gol, putem sa construm un alt tip de raspuns la problema rusinii. Rusinea nu se elimina nici prin emigrare interna (vezi grupul Noica), nici prin emigrare externa (vezi imigrantii), nici printr-un minister, nici prin copierea unui standard care trebuie implementat. Rusinea este prezenta si constitutiva identitatii. Mai mult, in loc sa fie respinsa, ea trebuie imbratisata si inteleasa. Rusinea nu este inamicul care trebuie distrus, ci, dimpotriva, un prieten care trebuie tinut aproape si ingrijit cu atentie. Da, rusinea poate sa impiedice, sa produca nevroze si obsesii, dar poate sa fie si inteligenta, sa ilumineze cum ne traim viata psihica si politica. Rusinea are o pozitivitate interna care duce la actiune si constructia noastra diferita. Rusinea, daca nu aluneca nici intr-un eu-fortareata, nici intr-un eu egomaniac, este o conditie de speculat, ca un dar care ne este oferit cu generozitate de un inconstient teribil si jucaus.

In analiza lui Deleuze si Guattari, filosof si psihanalist, rusinea poate sa fie formidabila si productiva politic. In Ce este o literatura minora ei ne spun ca scriitorii pot sa aiba nenorocul sa se nasca intr-o literature mare si sa vorbeasca o limba universala. In loc sa fie un avantaj si privilegiu, ei, scriitorii nativi de limba de circulatie, sunt dezavantajati, sunt minori. Sunt lipsiti de creativitatea pe care o da avantajul de a vorbi cu accent, de a vorbi limba germana praghezilor lui Kafka, de a fi lipsiti de creativitatea de a nu fi asemanator normei. O literatura mica, ca si o identitate nationala mica, are cateva avantaje uriase. De fapt, ideea ca exista o modalitate nativa de a vorbi, care este ideala si perfecta, este un mit.

Ei se intreaba: Cati oameni traiesc astazi intr-o limba care nu este a lor? Sau nu mai este, sau nu este inca, desi ei o cunosc nu foarte bine si o vorbesc permanent.

Problema lui Deleuze si Gutarri, care este si problema noastra a rusinii, este: Cum sa smulgi o literatura mica din limbajul ei propriu si sa ii dai voie sa conteste limba nativa si sa o faci sa urmareasca un drum revolutionar?

In discutia noastra legata de rusine, intrebarea pentru mine este: Ce trebuie facut cu rusinea de a nu fi ca ei, ca vesticii, ca cei carora ne adaptam?

Raspunsul lui Kafka este ca putem sa devenim nomazi, imigranti si tigani in limba noastra proprie. Pentru Kafka