Permiteti-mi sa abordez aceasta problema citând o întrebare:
La fiecare cinci ani, la Kassel, se desfasoara una dintre cele mai importante expozitii de arta moderna si contemporana. Cum se intituleaza aceasta?
Publicului interesat de arta si cultura, compus în majoritatea lui de membri cultivati ai clasei de mijloc si cunoscut, în germana, sub numele de Bildungsbürgertum, îi va fi neîndoielnic la îndemâna sa raspunda la aceasta întrebare. Dar ea nu lor li se adreseaza. De fapt, este întrebarea cu numarul 85 dintr-un test de cunostinte ce trebuie trecut (în landul Hesse) daca vrei sa obtii cetatenia germana. E vorba de un test ce cuprinde o suta de întrebari, cele mai multe privind istoria si constitutia germana, drepturile civile, sistemele juridice si politice din aceasta tara, cultura, sportul si simbolurile nationale germane etc.
Unele dintre aceste întrebari sunt de-a dreptul ciudate. De pilda:
O femeie nu trebuie autorizata sa se afiseze în public sau sa calatoreasca singura, fara a fi însotita de un parinte de sex masculin. Care este opinia dumneavoastra în aceasta privinta?
sau
Explicati dreptul de a exista al (statului) Israel
sau:
Daca cineva va spune ca Holocaustul este un mit sau o legenda, ce-i raspundeti?
etc.
Sa lasam de-o parte continutul acestor întrebari si sa ne întrebam mai degraba care le este scopul sau, mai precis, care e scopul urmarit prin cele o suta de raspunsuri corecte cerute. În fapt, ele trebuie sa constituie un raspuns la o singura întrebare: ce înseamna „a fi german„? Altfel spus, trebuie sa expliciteze notiunea de „identitate germana„. Ele reprezinta, daca vreti, un fel de canon rapid al caracteristicilor ce separa net un german de un non-german, trasând între ei o linie de nedepasit si excluzându-l pe Celalalt în raport cu Germanul.
Aceste o suta de întrebari sunt construite, de fapt, ca un soi de canon al canoanelor. Caci exista un canon al literaturii germane, din care nu lipsesc marile figuri ale lui Goethe si Schiller sau premiatii cu Nobel, ca Heinrich Böll, Thomas Mann etc.; exista apoi un canon al celor mai mari râuri din Germania si al celor mai înalti munti; un canon al evenimentelor istorice si un canon al celor mai celebri savanti germani; li se adauga, bineînteles, un canon al faptelor de cultura sau al „valorilor„ celor mai importante definitorii pentru identitatea germana ca „mod de viata„ (adica felul în care un „adevarat german„ trebuie sa se comporte fata de femei, copii, diferite religii si opinii etc.).
În continut, ca si în practica, acest chestionar e un exemplu perfect al contradictiei fundamentale a discursului identitar: contradictia între pretentiile sale esentialiste si caracterul sau de auto-constructie.
Nici nu e greu de sesizat cât de arbitrară este aceasta auto-constructie. Adevarata sa motivatie politica (excluderea unei anumite identitati – cea asa-zis islamista) sare în ochi. Pe de o parte, acest ansamblu de caracteristici e deschis legat (am putea spune esentializat) de o notiune pretins unica si originala: fiinta germana. Oare ceea ce se petrece o data la cinci ani la Kassel în domeniul artei contemporane chiar face din dumneavoastra un german? Oricât de absurd ar parea, daca vreti sa obtineti cetatenia germana, raspunsul este da.
Cum sa reactionezi, atunci, în fata acestui nonsens ce se cere luat foarte în serios, caci de consecintele sale – acordarea sau nu a cetateniei din partea unei societati democratice relativ bogate si stabile – pot atârna nu numai calitatea vietii unei persoane, ci si destinul sau?
În plus, acest nonsens – sau mai degraba contradictia pe care o ascunde – spune multe despre ceea ce consideram astazi realitatea noastra politica, cladindu-i acesteia temeliile, substratul uman al societatii. Se decide, astfel, pe loc, cui apartine si cui nu apartine aceasta societate în care traim si se modeleaza fortele ce ne compun realitatea politica.
Acest test de cetatenie germana nu e decât un exemplu – unul mai vizibil, poate – între alte manifestari ale unui principiu comun: societatile noastre si, pe cale de consecinta, perceptia asupra realitatii politice, sunt limitate de o „cultura„. O concluzie ce lumineaza unul dintre cele mai izbitoare fenomene tinând de conditia „postmoderna„ – schimbarea de paradigma în cultura („the cultural turn„). Cultura, cum se crede adesea, nu numai ca a îndepartat – pentru a i se substitui – notiunea de societate de pe scena politica, notiune ce domina înainte vreme dezbaterile teoretice si aplicatiile practice ale problematicilor politice. Schimbarea e mai radicala. Cultura a trecut în prim plan drept însasi conditia de posibilitate a unei societati si a realitatii politice asa cum sunt ele imaginate astazi. E ratiunea pentru care democratia, respectiv promovarea libertatii si a egalitatii, dupa cum si a justitiei sociale si a bunastarii, apar astazi drept determinate cultural.
În acest context deci îsi vadeste întreaga importanta notiunea de traducere sau, mai exact, notiunea de traducere culturala. Fiindca se poate aplica celor doi poli ai contradictiei între interpretarea esentialista si cea constructivista a culturii, fie pentru a armoniza relatiile dintre diferitele culturi, fie pentru a rasturna – printr-un fel de universalism reconstruit – chiar notiunea de identitate culturala originara. Altfel spus, conceptul de traducere culturala poate fi, în genere, înteles si aplicat celor doua paradigme contradictorii ale teoriei si viziunilor politice postmoderne: multiculturalismul si deconstructia.
Dupa cum se stie, multiculturalismul se fondeaza pe conceptul de originalitate si unicitate a formatiunilor culturale. Se considera ca exista o conexiune esentiala între cultura si originea sa „rasiala„, sexuala ori etnica. Ca atare, multiculturalismul pune la îndoiala ideea însasi a universalitatii – de vreme ce considera ca orice concept universal este cultural relativ. Nu exista, prin urmare, o cultura universala, ci o pluralitate de culturi care se recunosc, tolerându-se reciproc, ori care se exclud cu violenta. Pentru multiculturalisti, lumea noastra nu e altceva decât un conglomerat de identitati diferite, imposibil de surmontat. Un exemplu: în literatura, multiculturalismul contesta notiunea de literatura universala – respectiv recunoasterea unui canon cuprinzând capodopere dincolo de frontiere, despre care Goethe spunea ca ar exprima cel mai fericit caracterul universal al naturii umane. Din punctul de vedere multiculturalist exista, dimpotriva, o pluralitate de canoane – fiecare o identitate esentiala în felul sau. Ca atare, nu putem vorbi de o literatura universala, ci numai de o cultura sau de o literatura „germana„, „franceza„, „alba„, „neagra„, „masculina„, „feminina„ sau „homosexuala„ – în toate combinatiile posibile: „masculina si alba„, „feminina si neagra„, ba chiar „feminina, neagra si latino-americana„.
Multiculturalismul este chiar baza a ceea ce numim politica identitara – o practica ce-si pune în continuare amprenta asupra lumii în care traim. Chiar daca insista asupra drepturilor minoritatilor si ale comunitatilor marginale din interiorul spatiului omogenizat de statul-natiune, multiculturalismul legitimeaza în acelasi timp dreptul unei comunitati nationale sau etnice de a-si proteja – în calitate de majoritate în cadrul politic al statului-natiune – propria sa identitate culturala unica si originala. Cele mai ambitioase viziuni politice ale noastre privind dezvoltarea democratiei si a prosperitatii – proiectul integrarii europene, de pilda – urmaresc îndeaproape aceeasi schema a multiculturalitatii.
Deconstructia ataca multiculturalismul în natura sa cea mai profunda, în esentialismul sau, respectiv în ideea conform careia fiecare identitate îsi afla originea într-un fel de esenta preexistenta. O cultura, pentru deconstructivisti, este un sistem de semne, un discurs fara întemeiere istorica sau materiala. Semnele se multumesc sa se afle în relatie unele cu altele. La fel în cazul diferentei dintre semne si non-semne, care constituie un nivel subsidiar al acestui sistem. Conform acestei abordari, nu se poate vorbi de origini ale lucrurilor, ci doar de urme sau de reprezentari, dupa cum nu exista un sfârsit – nici în timp, nici în spatiu – al progresiunii sau regresiunii acestor semne.
Asta înseamna ca nici culturile nu mai reflecta un anume stadiu al obiectelor naturale, ci ca ele însele construiesc sau constituie sursa acestor obiecte, dincolo de orice esenta „rasiala„, sexuala, etnica sau genetica. În consecinta, a fi „german„ sau a fi „negru„, „femeie„ sau „homosexual” nu e decât produsul unei activitati culturale specifice, o maniera de constructie culturala. Pentru deconstructie, fiecare identitate – din prima clipa a existentei sale – este construita cultural.
În cazul natiunii, pentru a reveni la acest subiect, postulatul unei asemenea constructii este ca natiunile sunt date o data pentru totdeauna, ca ele dainuie în spatiu si timp, într-un fel de eternitate intemporala prin esenta, ca sunt perfect distincte unele de altele, ca au frontiere stabile etc. Asta înseamna ca natiunile – ca sa reiau celebra expresie a lui Benedict Anderson – sunt comunitati imaginate, ca asa-zisa unitate a natiunii a fost construita bucata cu bucata, fruct al unor diverse strategii literare si discursive. Natiune înseamna naratiune, scrie Homi Bhabha; ea se iveste în istoria umanitatii în anumite momente si stadii ale dezvoltarii economice si socio-culturale.
Dupa Gellner, conditiile necesare producerii unei culturi standardizate, omogene si centralizate sunt, de pilda, libera circulatie a bunurilor si a mâinii de lucru sau emergenta unei societati civile care stie sa se delimiteze destul de ferm de stat pentru a crea o sfera culturala autonoma etc. Culturile asa-zis nationale, la pastrarea / renasterea carora aspira nationalistii, tin – dupa Gellner – de domeniul inventiei.
Faptul este extrem de important pentru întelegerea fenomenului de traducere. Principalul sau rol social si economic nu se lamureste decât pe temeiul procesului istoric al constructiei unei natiuni. Doar în acest context are sens un concept de traducere ce transcende perspectiva pur lingvistica pentru a deveni un fenomen cultural si politic, respectiv ceea ce astazi numim „traducere culturala„.
Dar ce înseamna, de fapt, traducere?
Teoria traditionala a traducerii distinge în ea un fenomen binar. Într-un proces de traducere sunt întotdeauna implicate doua elemente: un text original, într-o limba A, si producerea sa secundara, într-o limba B. Asadar, relatia cu textul original este determinanta, în orice traducere. O relatie care, totusi, poate îmbraca naturi diverse. Pentru Schleiermacher, de exemplu, traducerea poate alege între doua posibilitati: fie trage cititorul spre autor, adica urmareste cât mai fidel originalul, fie trage autorul spre cititor – facând originalul cât mai inteligibil în limba-tinta.
Schleiermacher alege prima solutie, aceea care se bazeaza pe provocarea în cititor a unui sentiment de stranietate (das Gefühl des Fremden) sau, cum spune el,
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Urmăriţi-ne pe WhatsApp
Abonaţi-vă la Newsletter
impresia de a se confrunta cu ceva strain (das Gefühl, dass sie Ausländisches vor sich haben).
O teorie tipic romantica, de altfel, care nu traieste însa spaima alienarii (Verfremdung), cum crede multa lume; dimpotriva, primeste cu entuziasm diferitul, straniul sau strainul. Humboldt îi încurajeaza chiar pe traducatori sa ramâna fideli stranietatii limbii si culturilor straine si sa dea voce acestei stranietati, caci altfel nu textul original ar fi tradat, cum s-ar putea crede, ci însasi limba si natiunea lor. De ce? Fiindca, pentru Humboldt, fidelitatea traducerii e o virtute patriotica. Scopul traducerii nu e usurarea comunicarii între doua limbi sau între doua culturi, ci construirea propriei limbi, iar în masura în care, crede el, limba înseamna natiune, scopul traducerii este chiar construirea unei natiuni.
Totusi, actualul concept de traducere culturala nu e fructul teoriei traditionale a traducerii, ci mai degraba o critica radicala a acesteia, exprimata clar, pentru prima oara, la începutul anilor 1920, în eseul fondator al lui Walter Benjamin, Sarcina traducatorului.
În acest text – fapt cu totul nou – Benjamin abandoneaza complet conceptul de original si, prin urmare, caracterul binar atribuit traducerii de teoria ei traditionala. Pentru Benjamin, traducerea nu se refera la un text original, n-are nimic de-a face cu comunicarea, obiectivul sau nu e obtinerea unui sens etc. El ilustreaza relatia dintre acest pretins original si traducere prin metafora tangentei: traducerea e asemanatoare unei drepte tangente, care atinge cercul (i. e. originalul) într-un singur punct, pentru a-si urma mai departe propria traiectorie.
Nici originalul, nici traducerea, nici limba-sursa, nici limba-tinta nu sunt categorii fixe, imuabile. Nu au caracteristici esentiale si se transforma necontenit în spatiu si timp. Iata de ce eseul lui Benjamin a avut o asemenea importanta pentru teoreticienii deconstructiei: pentru faptul ca pune la îndoiala cu atâta vehementa însasi ideea unei origini esentiale.
Conceptul de traducere culturala deriva tocmai din aceasta traditie deconstructivista. Îl datoram unuia dintre cei mai eminenti teoreticieni ai conditiei asa-zis postcoloniale, Homi Bhabha. Initial, intentia sa era de a critica ideologia multiculturalista si de a propune o viziune asupra culturii si a relatiilor dintre culturi dincolo de conceptul conform caruia exista identitati culturale esentiale si unice, precum si comunitati emanate de aceste identitati.
Nota bene: exista si un concept multiculturalist al traducerii culturale. Finalitatea sa politica e stabilitatea ordinii liberale, care nu poate fi atinsa decât pe baza relatiilor interactive si nonconflictuale dintre diferite culturi, în conditiile unei coabitari multiculturale. Iata de ce multiculturalistii liberali înteleg, invariabil, prin traducere culturala o traducere „inter-culturala”.
Pentru Homi Bhabha, asta nu poate duce însa decât la un impas al politicii identitare, obsedate de diversitatea culturala; prin urmare, el propune un alt concept: „al treilea spatiu”. Al treilea spatiu este deschis hibriditatii sau, cum scrie în The Location of Culture – este deschis subversiunii, transgresiunii, blasfemiei, ereziei etc. Bhabha e de parere ca hibriditatea – si traducerea culturala, vazuta de el ca un sinonim al hibriditatii – sunt prin natura lor politic subversive. Hibriditatea este un spatiu în care diviziunile si antagonismele binare, tipice conceptelor politice moderniste, inclusiv opozitia traditionala între teorie si practica, nu mai functioneaza câtusi de putin.
Lasând de-o parte vechiul concept politic de negatie, Bhabha prezinta negocierea, sau traducerea, drept singurul mijloc posibil de transformare a lumii si de suscitare a ceva nou în politica. În opinia sa, extinderea emancipatoare a politicului nu mai e cu putinta decât în domeniul productiei culturale, urmând logica traducerii culturale.
Gânditoarea feminista americana Judith Butler preia acest concept al traducerii culturale de la Bhabha pentru a rezolva una dintre cele mai traumatizante probleme ale reflectiei politice postmoderne, anume problema – amintita mai sus – a universalitatii. Faptul ca nicio cultura nu-si poate revendica o valoare universala – sustine Butler – nu înseamna ca universalul nu poate fi conceput în felul de a trai al lumii de astazi. Universalitatea despre care vorbeste ea a devenit si problema traducerii transculturale – una dintre consecintele proceselor de excludere / includere. Formula lui Judith Butler e aceasta: universalitatea nu poate fi formulata decât ca raspuns la un „exterior exclus”. Conceptul existent de universalitate e supus presiunii puternice venite din partea acestui exterior exclus, care vrea cu orice pret sa fie acceptat si inclus în concept. Totusi, faptul ramâne imposibil atâta vreme cât conceptul însusi nu s-a schimbat suficient pentru a include exclusul. Aceasta presiune sfârseste prin a conduce la o reformulare a conceptului de universalitate asa cum era el gândit initial. Traducerea este – dupa Judith Butler – tocmai acest proces care permite exclusului sa fie reintegrat în universalitate. Traducerea culturala – imaginata ca o întoarcere a exclusului – este astazi unicul instrument capabil sa promoveze democratia; ea forteaza limitele, propune schimbari sociale si deschide noi spatii de emancipare. Toate acestea, pe fondul unor practici subversive, care modifica relatiile sociale din viata cotidiana.
Repet: schimbarea sociala nu se petrece în maniera dialectica. Dimpotriva, e o schimbare transgresiva, nu rodul unor înfruntari între antagonisti sociali, printr-un proces de negare, ci al unui a de transgresiune continua a limitelor sociale si culturale existente, prin intermediul unor negocieri translationale democratice, nonviolente.
Însa conceptul de schimbare politica indus de procesul traducerii culturale, asa cum e definit el la Judith Butler, nu trece dincolo de schema liberala. Un pas înainte – articulat pe baza unor postulate analoge, derivate din reflectia postcoloniala si care ia deopotriva în calcul notiunea de traducere – a facut Gayatri Spivak prin conceptul sau de „esentialism strategic”. Gayatri Spivak stie foarte bine ca, prin reflectie teoretica contemporana, putem deconstrui practic toate identitatile posibile, demonstrând ca esentialismul lor nu e decât o imagine a spiritului, ca e inventat, construit etc. Totusi, politica practica se bazeaza tot timpul pe aceste identitati esentiale – pe natiune, de pilda – ca si cum ar refuza sa priceapa ca toate acestea nu-s decât iluzii. Prin urmare, daca vrem sa schimbam cu adevarat modul de a concepe politica, Spivak sugereaza
o utilizare strategica a esentialismului pozitivist în serviciul unei mize politice riguros vizibile (Gayatri Spivak, In Other Worlds: Essays in Cultural Politics, New York: Methuen, 1987, p. 205).
Acesta este motivul pentru care conceptul de „esentialism strategic„ trebuie înteles ca o forma de traducere. Fiindca situatia istorica în care traim se articuleaza si ea în jurul a doua limbi: una a teoriei anti-esentialiste postmoderne si una a vechii practici politice esentialiste. Conceptul de esentialism strategic propus de Spivak se multumeste sa admita ca nu exista nicio corespondenta directa între aceste doua limbi, ca ele nu pot fi, prin urmare, depasite, în chip dialectic, printr-un al treilea termen universal, care sa însemne sinteza lor dialectica. Singurul mijloc de comunicare între ele se apropie de notiunea de traducere.
Dar cum functioneaza aceasta traducere, în realitate? Se pare ca cel mai bun raspuns l-a dat Bertold Brecht, în 1943:
La Los Angeles, în fata judecatorului însarcinat cu examinarea imigrantilor doritori de cetatenie americana, se prezinta administratorul unui restaurant italian. Dupa pregatiri intense, dar stânjenit de proasta cunoastere a limbii, la întrebarea
Ce este al 8-lea amendament?
omul raspunde ezitant:
1492
Legea cerând candidatilor sa cunoasca limba engleza, cererea de cetatenie i-a fost, prin urmare, respinsa.
La a doua încercare, dupa trei luni de studiu suplimentar, dar la fel de încurcat de necunoasterea limbii, e întrebat:
Cum se numea generalul care a câstigat Razboiul Civil?
La care el raspunde (pe un ton încrezator si cu toata gura):
1492
Si iarasi este respins.
A treia oara, alta întrebare:
Pe ce durata sunt alesi presedintii nostri?
Dar acelasi raspuns:
1492
Judele, gasind ca omul are farmec, pricepu însa si ca acesta nu va fi niciodata în stare sa învete limba. Se interesa atunci cum îsi câstiga el traiul si afla ca munceste din greu. Asa ca, la a patra încercare, îi puse urmatoarea întrebare:
În ce an a fost descoperita America?
Si, pe temeiul raspunsului exact,
1492,
îi acorda cetatenia americana.
Sursa: http://eipcp.net/transversal
Preluat din Cultura
Foto: http://www.novossti.com/2012/08/nasa-buducnost-je-u-organiziranoj-lijevoj-snazi/
www.cafegradiva.ro
oare cum arata testul de cunostinte care trebuie trecut pentru obtinerea cetatenie romane? asta implicand ce inseamna a fi roman.
Mihaela