Corin Braga, Luiza Textoris, Editura Polirom, Iasi, 2012
În neasteptatul roman al lui Corin Braga, Luiza Textoris, plasat mental „între revelatie si dementa„, Matrioska onirica de întâmplari atât de bine regizate anuleaza dialectica interpretarii banale a visului. De aceea, imponderabilitatea cuceritoare cu care romanul îsi subjuga cititorul si îl muta cu tot cu vise altundeva ma face sa cred ca Luiza Textoris nu e decât un alt nume, deghizat simbolic în sonoritati mistice, ezoterice, al visatorului experimentat. Totusi, în ciuda accesului aparent nerestrictionat, cartea e clar structurata pe nivele initiatice, marcând trecerea de la simpla contemplatie onirica la asumarea totala a acestui discurs.
Cu alte cuvinte, pentru Luiza, protagonista romanului, fascinatia maladiva a visului e un veritabil modus vivendi, în care îi atrage pe ceilalti ca într-un vertij. Fulviu Friator – iubitul Luizei, Michael, Emma si Regine Textoris, Adela si Anir, dublii de vis, Vroclav Vladinski – psihiatrul fetei par toti construiti anume ca sa întretina aceasta fantezie cu iz morbid. Calatoriile întreprinse de personaje prin orasul scufundat Clusium sau prin oglinzile în care dublul îsi exercita autoritar dreptul de posesie evoca libertatea bolnava de a depasi lumile, dar si o singuratate a starii de veghe-somn în care Fiinta descopera deopotriva lumina si neantul. Drama Luizei nu consta atât în pasiunea ei pentru universurile compensative, cât în imposibilitatea de a complini un gol interior, indus prin tarele celorlalti, în special a mamei care o condamna, prin trecutul ei, la nebunie si la moarte. De altfel, jurnalul de vise, reîntâlnirile onirice cu bunica Emma, jocul lumilor care se confunda, setea febrila a protagonistei de a afla adevarul despre sine, precum si modul ei aparte de a iubi sunt forme de probatiune pentru un bildungsroman al carui sens evolueaza catre autoinitierea în propria moarte.
„Iarasi ai visat?”
De la bun început visul apare ca plaga ereditara, ca o stranie mostenire de familie, cicatrice a întâmplarilor dureroase transpuse în obsesia lumilor alternative. În acest roman cu nenumarate bucle, care ascunde la fiecare pagina o rasucire imprevizibila, si în care halucinatia e deopotriva motor creator si drum spre nebunie, nu mai mira ca Luiza e sedusa de rafinatele structuri ale unui interior dedat visului, care face ca trecerile de la viata la moarte sa fie imperceptibile. Boala Luizei, o mixtura de concepte contradictorii, trece dincolo de simpla confuzie a realitatilor si de simpla interpretare medicala, devenind un prezent continuu capabil sa înlocuiasca o trauma prin artefactele imaginative ale oniricului.
Personaje ca Emma, Regine, Michael si chiar Fulviu sunt contraforti fictionali care au menirea de a ruina sau de a sustine tragica aventura, caci, la drept vorbind, Luiza e captiva într-o stare de solitudine plenara în care totul devine creatia devianta a unui spirit debordant si debil. Si, mai mult decât o simpla întelegere a lumii prin translarea într-o alta zona de cunoastere, aceasta posesoare a unei hipersensibilitati unice experimenteaza propriile sale trairi cu acribia samanului îndragostit de magia pe care o practica, fiindu-si deopotriva roaba si stapâna.
E limpede ca Luiza e angajata într-un permanent vortex de spatii si timpuri si, macinata din interior de multitudinea de lumi pe care nu întotdeauna le poate rezolva, traieste (sau viseaza!) cu fascinatia, dar si cu disperarea de a se (re)gasi, acumulând o tensiune ce reverbereaza discontinuu. Boala, delirul generat de moartea bunicii, incursiunile onirice alaturi de Fulviu, invocarea spiritelor familiei, salvarea de la înec a orasului Clusium (aceasta Atlantida autentica imaginata de Corin Braga), încercarea de a dialoga cu Regine dincolo de dimensiunile concretului – sunt doar un pretext pentru evocarea acestor bizare calatorii si reîntoarceri la spatii vizitate, cu scopul de a clarifica scenarii si incertitudini.
Regii delirante
În tesatura imagistica a cartii autorul mizeaza nu doar pe structuri simbolice sau pe îmbinari tematice, ci si pe aspectul formal al discursului, densitatea stilistica fiind permanent echilibrata de fluiditatea tensionanta a naratiunii care devine fluiditatea inefabila a visului. De altfel, un suav baroc sentimental si simbolic al descrierilor plasate întru etern, cu o atentie focalizata aproape maladiv, si uneori excesiv, pe bogatia luxurianta a detaliilor – brocarturi, stil Empire, art nouveau, macrame, oglinda venetiana – guverneaza romanul, totul în contraponderea decodificarii banale a viselor. E limpede ca imaginarul cinematografic postulat de Corin Braga e de natura sa inverseze modul de captare a cititorului, prin destabilizarea lumilor interioare, care-si pot restructura însa mecanismele în functie de legile oneiros-ului. O asemenea mundus imaginalis intertextualizanta, care se revendica în mod atipic si original de la toate istoriile marcante de tipul Alisei în Tara Minunilor/ Oglinzilor sau Maestrul si Margareta, poarta în sine încifrarea destinala a unei întregi omeniri condamnate la nobletea tragica a visului ca la un mod aparte de a muri folosind atelajele vietii. Este explicabil, asadar, cum frenezia unei astfel de trairi care are ca fundament dezlantuirea inconstienta si fragila a patimii onirice contine în sine proptelele Absolutului.
Multiplele oglinzi prin care fata viseaza sunt vocea dureroasa a unui eu care cauta permanent elementul thanatic, caci nu întâmplator, moartea functioneaza aici ca prelungita stare de veghe, ca mersul pe o magma incerta, ca o traire de granita a unor stari incomplete. Lumea Luizei e de nebotezat, ca si întreaga sa fiinta de lumina, spectrala, ca o umbra care îsi bântuie propria viata, iar visele ajung sa functioneze aproape fiziologic, asemenea miscarilor de flux-reflux, asimilând o biologie onirica unui mod interior, motiv pentru care Luiza e întotdeauna cu un diez mai sus sau cu un bemol mai jos decât tot ce i se întâmpla realmente.
Implicit, Corin Braga trimite cititorul spre zonele abisale ale originarului, spre initierile în moarte, cartea reprezentând integral, de la structurile minimale la cele majore, o înlantuire de re-constituiri ale memoriei colective sub masca unui personaj bizar. De aceea, lumea exista ca întâmplare privilegiata si torturanta a eului care pare sa se scrie / citeasca într-o camaruta-enclava irizata de o lumânare, tocmai pentru ca lumina de afara a devenit insuportabila. De altfel, chiar lumânarea din mâna Emmei Textoris sau cea la lumina careia Luiza-Adela citeste nu e doar un simplu instrument funebru, ci trimite explicit la metafora destinului uman care, arzând interior din ce în ce mai intens, se consuma organic din ce în ce mai repede.
Fantezia bizara a orasului pierdut Clusium alimenteaza nebunia cautarii de noi lumi si identitati pentru a le salva pe cele pierdute sau aflate în pericol, astfel ca apa în care se „îneaca„ Luiza si care mentine iluzia eterului evoca în mod evident transsubtantierea si moartea. Subductia metafizica duce în acest roman la o seismicitate interioara care creeaza, în tremurul oglinzilor, veritabile clone narative ce se substituie personajelor. Acolo unde Luiza devine pur si simplu Adela si unde Fulviu s-a despartit sadic si chinuitor de alterul sau, Anir, câstigarea unei relative independente e periculoasa si îi transforma pe cei doi în veritabili jongleuri de lumi. De altfel, jocul alteritatilor e construit pe modelul jocului cu metaforele asimptote, Adela si Anir putând fi ei însisi vise identitare inserate viselor evenimentiale. În acest sens sunt personajele propriile lor harti catre universuri care înglobeaza eul, fara a-i mai oferi optiunea „exit„ si chiar scena întâlnirii monstrului siamez Adela-Joseph Knall transcende însasi realitatea onirica, constituind punctul de apogeu al poeticii dublului.
Jonctiuni identitare
Cu alte cuvinte, în romanul lui Corin Braga, Celalalt devine expresia contratimpului ideal, astfel ca maladia sau drogul care o macina pe Luiza favorizeaza intruziunea într-o istorie onirica extrem de personala, anticipând disolutia granitelor, contopirea oglinzilor si anularea conventiilor. Ca atare, descompunerea fluida a lumilor angreneaza destramarea corporalitatii însesi prin câstigarea senzatiei de zbor, aceeasi pe care o traieste si Luiza de la bun început.
Pe de alta parte, Luiza Textoris e si un atipic roman de familie, Emma, Regine si Luiza devenind avataruri umane ale subjugarii thanatice prin vis, ceea ce explica obsesiile culcusite în sertarele unui inconstient care se îmbolnaveste treptat. Drama Reginei care creste într-o familie scindata si traieste cu neîmplinirea primei iubiri, cu non-imaginea unui avorton si a unei momâi sinucigase, va fi transferata voit asupra Luizei, care devine o narcoleptica (înainte de orice altceva). De altfel, imaginea recurenta a rochiei de mireasa demodate care trece în mod simbolic de la bunica la mama si apoi la fiica defineste o legatura indestructibila nu atât „de sânge„, cât despre cum te poti înrudi, la propriu si la figurat, cu un om care se zbate în magma aceleiasi suferinte. Luiza, Regine, Michael si Emma sunt uniti de fascinatia macabra a propriului trecut, care se substituie etajelor unui bloc straniu cu pivnite inundate si cu ascensoare care nu opresc la toate nivelurile. O atare hipnotizare a însusi trecutului scoate la iveala marturiile sacadate, incomplete si sfarâmate ale unor oameni care accepta tortura si prizonieratul sau fara putinta redemptiunii.
Luiza Textoris e, în consecinta, o ampla transcriere onirica a experientelor tumefiante si eliberatoare, a jonctiunilor identitare, a jocurilor thanatice si a oglinzilor aburinde din care oricând poate aparea cineva, un „Tu„ terifiant si necorporal caruia sa îi fie spaima de cel care l-a creat. Aici, scrisul devine o experienta înteleasa ca stare de balans nevrotic, pendulând contrapunctic între diurnul rational si nocturnul incontrolabil, inserând visul scriptorului în visul propriilor personaje, asa încât sa nu putem da seama despre granitele dintre lumi. E falsa impresia generala pe care o lasa romanul, de naratiune obiectiva, aparent scrisa cuminte la persoana a treia, caci în realitate discursul la care se preteaza e cel al autobiografiilor, traumele neputând fi povestite la persoana întâi fara alura obsesiva a blestemelor interioare, acut individuale. Pentru Luiza visul e o astfel de trama cu fior de moarte, de aici si teama ei ca va pierde ori ca-i vor fi furate visele, dar si necesitatea morbida de a visa ca si cum ar trai (si invers).
Fictiunea exasperanta a visului cumulata cu scrisul coloreaza universul „oniroleptic„ al lui Corin Braga, promiscuitatea bizara a unei astfel de promisiuni textuale fiind pierderea totala a controlului asupra realitatii. De altfel, chiar si iubirea atât de particulara a lui Fulviu pentru Luiza se desfasoara cu precadere pentru si datorita visului, care face din celalalt nu doar un simplu partener erotic, ci unul capabil sa-si asume integral delirul.
Tineretea fara de batrânete si viata (sau bine spus visul…) fara de moarte al Luizei, imposibilitatea întoarcerii la o realitate careia nu-i mai apartine, asemenea unei fiintei fara loc si timp, racordarea la o supra-realitate individuala – sunt, toate, semne ale unei reîntoarceri întru vesnicia ca moarte. În consecinta, ultimele patruzeci de zile ale Luizei sunt, în mod necesar, simbolice, caci atât hoinareste sufletul pâna la panaghie ca sa revada locurile prin care a fost, de aceea protagonista, o moarta în viata prin incapacitatea de a distinge somnul de trezie, cauta sa dezlege enigmele care i-au legat destinul si care au adus-o în acest punct de convergenta. Poate ca sensul istoriei din Luiza Textoris se afla tocmai în autenticitatea fiintei umane prada vidului, caci nu întâmplator, Luiza se descopera, la final, într-o ratacire solitara absoluta, ca fictiune a propriului vis si ca reverberatie a unei arhive colective de memorii îngropate.
Singurele obiectii ar putea viza descrierile puternic ornamentate si efuziunile de nuanta sentimentaloida care tind sa devina maniera prin repetare. Totodata, am surprins pe alocuri un exces de abordare tehnica, aproape stiintifica, a visului, ce dilueaza cuadratura simbolica si care confera constructiei romanesti un delicat aer de artificialitate. În acest sens însasi obsesia visului si consecintele ei deopotriva ca experienta organica si metafizica, atât de puternic resimtita de toate personajele, e „teoretizata„ implicit, prin declararea expresa a mecanismelor, ceea ce explica atenuarea fortei de semnificatie. Determinate de tendinta de a institui un „program oniric„ în sensul chiar estetic al cuvântului si functionând ca pretexte pentru adevaratul subiect al romanului, aceste derapaje nu anuleaza însa calitatea romanului, ci pur si simplu insereaza un falseu într-o constructie altfel impecabila.
Preluat din revista Cultura
www.cafegradiva.ro
