Constituirea simbolicului şi posibilitatea înscrierii unui obiect parţial (2)

Citeştedespre

0 Shares

Constituirea simbolicului şi posibilitatea înscrierii unui obiect parţial (2)

Obiectul parţial. Muzica

Am văzut că în cazul învierii şi a intervalului acesteia cele 8 zile trimit la un alt timp, la unul care anticipează Eonul viitor, timp în care ziua una face corp comun cu ziua a opta, zi care depăşeşte săptămâna formată din şapte zile.

Aceast mod de a face corp comun dintre primul şi al optulea, se remarcă în gamă. Nota Do cu care începe gama face corp comun cu cea de-a opta notă, Do-ul de la sfârşitul gamei, care o împlineşte, o încheie şi în acelaşi timp marchează începutul unei noi game, depăşind şirul de şapte note , aşa cum şi Duminica învierii depăşeşte cele şapte zile ale săptămânii. Sunetul Do are poziţia centrală în scara sonoră.

Al optulea sunet cu acelaşi nume ce apare în ordinea succesivă a treptelor, având un număr dublu de vibraţii faţă de sunetul de la care se porneşte, poartă numele de octavă [23].

Ideea de octavă şi registru sonor apare abia în secolul VII, odată cu introducerea notaţiei grigoriene care reduce numărul literelor – note la şapte.

Învierea marchează diferenţa dintre lumea de aici şi lumea de dincolo inaccesibilă, transcendentalul, putem spune că e un spaţiu intermediar între cele două, Isus Se arată ca şi cum ar veni de “altundeva”, un loc care este de-a dreapta Tatălui.

Se remarcă relaţia muzicii însăşi cu peisajul transcendental, de care este mai apropiată decât oricare altă artă, această relaţie este asemeni celei dintre Fiu şi Tatăl, prin intermediul muzicii, ascutatorul poate lua parte la misterul transcendentalului aşa cum credinciosul poate lua parte la misterul Tatălui prin intermediul Fiului.

Ceea ce în Înviere este ridicarea pietrei de pe mormânt, sugerează ridicarea unui obstacol din calea vederii, această ridicare relevă refularea unui object petit “a”, făcând astfel posibilă înscrierea unei manifestări, al unui obiect parţial. Prin această retragere a transcedentalului este posibilă şi creaţia, în cazul acesta fiind vorba de muzică.

Numărul opt reprezintă atât intervalul temporal, temporalitate care o depăşeşte pe cea cosmică, cât si intervalul gamei.

Simbolizează echilibrul central, cosmic, viitorul etern, transfigurarea, eliberarea de lanţul carmei, deci Nirvana, salvarea, aspectul pasiv al naturii (exprimat printr-o dublă limitare PATRU ori DOI), stabilirea, completarea evoluţiei pe drumul spre Unitate, echilibrul final, rezultat al evoluţiei (ŞAPTE+UNU), unirea definitivă a creaturii cu Logos-ul creator (CINCI+TREI), regenerarea, învierea, viaţa eternă, la C. G. Jung. Concepte sau simboluri conexe: octogonul (mediere între careu şi cerc, între pământ şi cer), roza vânturilor (conţinând cele patru puncte cardinale şi intermediarele lor), tipuri particulare de cruci (crucea de Malta, de Lorena) [24].

Zoltan Sztupar afirma că

Cifra opt combină pătratul terestru şi cercul etern (octonarul), fiind considerat a fi un agent al legii universale [25].

Muzica nu este, asemeni celorlalte arte, o reproducere, o copie a ideii. Schopenhauer susţine că

ea se situează cu totul în afara celorlalte arte. Nu mai putem găsi în ea copia, reproducerea Ideii de existenţă aşa cum se manifesta ea în lume; iar pe de altă parte este o artă atât de elevată şi de admirabilă, atât de propice pentru a impresiona sentimentele noastre cele mai intime , atât de profund şi de în intregime înţeleasă , asemanatoare unei limbi universale care nu este mai prejos în ceea ce priveşte claritatea decât intuiţia însăşi! [26]

Acţiunea pe care o are muzica, prin comparaţie cu alte arte, este

mai puternică, mai rapidă, mai infailibilă şi mai necesară [27].

Muzica poate fi privită în două moduri, ca arta reprezentativă şi ca

un lucru care prin natura sa nu poate face niciodată obiectul unei reprezentări; pe scurt, explicaţia mea ne obligă să considerăm muzica drept copia unui model care el însuşi nu poate fi niciodată reprezentat în mod direct [28].

Artele trebuie să stimuleze omul să cunoască ideile, ele obiectivează voinţa indirect, prin intermediul ideilor, însă muzica merge dincolo de idei, ea

este complet independentă de lumea fenomenală; ea o ignoră total şi ar putea întrucâtva să continue să existe chiar şi atunci când universul nu ar mai exista; nu acelaşi lucru se poate spune şi despre celelalte arte. Muzica, într-adevăr, este o obiectitate, o copie la fel de imediată a întregii voine precum este lumea, precum sunt Ideile înseşi, al căror fenomen multiplu constituie lumea obiectelor individuale. Ea nu este deci, precum celelalte arte, o reproducere a Ideilor, ci o reproducere a voinţei, în aceeaşi calitate ca şi Ideile înseşi. De aceea influenţa muzicii este mai puternică şi mai pătrunzatoare decât aceea a celorlalte arte; acestea nu exprimă decât umbra, pe când ea vorbeşte despre fiinţă. Şi deoarece voinţa care se obiectivează atât în Idee cât şi în muzică este aceeaşi, deşi în mod diferit în fiecare dintre ele, trebuie să existe nu o asemănare directă, dar totuşi un paralelism,o analogie între muzică şi idei, ale căror fenomene multiple şi imperfecte formează lumea vizibilă [29].

Lumea fenomenală şi muzica sunt expresii ale aceluiaşi lucru, iar acesta reprezintă unicul intermediar al analogiei lor. Muzica nu e o reproducere a fenomenului, ci ea exprimă

ceea ce este metafizic în lumea fizică, lucrul însuşi al fiecărui fenomen [30].

Obiectul muzicii este însăşi voinţa, ea nu trebuie să copieze realitatea pentru că ceea ce exprimă prin intermediul sunetelor este

fiinţa, esenţa lumii, pe scurt, ceea ce înţelegem prin conceptul de voinţă, pentru că voinţa este cea mai vizibilă manifestare a acesteia [31].

[23] Victor Giuleanu, Victor Iusceanu, Tratat de Teorie a Muzicii, vol. 1, Editura Muzicala a Uniunii Compozitorilor din R. P. R., Bucureşti, 1963, p. 50
[24] Corneliu Dan Georgescu, “Studiul arhetipurilor musicale”, in Studii de muzicologie, vol. XX, Editura Muzicala, Bucureşti, 1987, p. 64.
[25] Zoltan Sztupar, Simboluri ale muzicii sacre, Editura Excelsior Art, Timisoara, 2008, p. 68
[26] Artur Schopenhauer, Lumea ca vointa si reprezentare, vol. I, Editura Moldova, Iasi, p. 276
[27] Ibid., p. 277
[28] Id.
[29] Ibid., p. 278
[30] Ibid., p. 283
[31] Ibid., p. 285