Daniela Popa, Daniela Luca şi Rodica Matei

Cea de-a 5-a Conferinţă Internaţională de Psihanaliză de la Bucureşti a debutat cu lucrarea amplă şi bine documentată a psihanalistei române Daniela Luca, „Visând visele imposibile în spaţiul analitic”. Spaţiul analitic, un spaţiu în care analistul şi analizandul creează, gândesc şi simt împreună (co-creere, co-gândire, co-simţire) este un spaţiu în care visarea şi reveria apar şi sunt posibile datorită unei experienţe emoţionale ce poate fi visată, spusă, gândită în prezenţa unui altul. Totodată, în spaţiul analitic, alături de visele ce pot fi visate, există şi visele imposibile, adică visele imposibil de reprezentat sau de gândit şi care traduc incapacitatea unei persoane de reverie, de creaţie interioară, de elaborare a unei experienţe psihice. Care e rolul analistului în această situaţie în care pacientul se află în imposibilitatea de a visa? Cum poate el să-l ajute pe acest pacient să reuşească să dobândească capacitatea de visare? În aflarea răspunsului la aceste întrebări s-a îndreptat lucrarea Danielei Luca.

Reveria poate lua aproape orice formă, dar de cele mai multe ori, în spaţiul şi experienţa analitică, ea se prezintă implicit conştienței în cel mai discret, obişnuit mod de manifestare: sub formă de emoţii, frământări, vise cu ochii deschişi, fantezii sexuale sau tandre, scene din filme, picturi, citate din romane, arii muzicale sau versuri, senzaţii corporale şi aşa mai departe.

Dacă ar fi să delimităm un loc, un teritoriu în interiorul psihicului uman care face posibilă experienţa reveriei şi a visării, acesta ar fi situat la frontiera dintre preconştient şi inconştient. Acesta este spaţiul jocului, al creativităţii, al creaţiei de orice fel. Totodată, este locul în care elemente psihopatologice iau forma simptomului ce provoacă suferinţă şi conflict. Însăşi psihanaliza, din acest punct de vedere, poate fi reprezentată şi gândită ca un spaţiu de lucru între două persoane (analist şi analizand), ca o construcţie care face posibilă accederea către conştient a elementelor inconştiente. Ar fi vorba, deci, despre o construcţie intersubiectivă pe care Thomas Ogden a defint-o drept „terţul / al treilea analitic”. Al treilea analitic este un subiect distinct de persoana analistului şi de cea a analizandului, este un subiect care are o dinamică proprie chiar dacă este este generat de cuplul analitic şi de implicaţiile situaţiei analitice. Prin urmare, ceea ce un pacient aduce într-o analiză ca fiind visul său, producţia sa nocturnă, nu mai poate fi considerat doar visul său. Mai mult, reveriile şi visele analistului şi ale analizandului devin visele terţului analitic comun, asimetric construit.

Există situaţii în care o persoană nu poate gândi şi utiliza psihic o experienţă trăită; nu poate diferenţia între starea de veghe şi starea de somn. O persoană care, aşa cum constata Bion, nu poate învăţa din experienţă. Este cazul tulburărilor de tip psihotic în care experienţa psihică este evacuată sub forma halucinaţiilor, a delirurilor, a apărărilor maniacale, a identificărilor proiective masive. Aceste formaţiuni simptomatice traduc o indigestie mentală – metafora propusă de Bion pentru o experienţă imposibil de visat, pentru o angoasă pe care cineva

nu o poate nici uita, nu o poate ține nici secret, nici comunica. Este o angoasă ce se poate doar evacua (de exemplu, ca în halucinații sau delir) sau anihila (prin fragmentare sau sinucidere).

uneori, pacienţii au nevoie ca noi să înţelegem ceea ce trăiesc ei, înainte de a interpreta. Cel mai important lucru pentru ei este ca analistul să fie capabil să resimtă ceea ce ei înşişi au trăit, chiar înainte de a exista vreo înţelegere. Aici s-ar putea ca tehnica să poată muta doar atenţia de la conştient la inconştient sau poate chiar de la inconştient la  inconştient.