David Tuckett susţine că prima întâlnire dintre analizand şi analist este una emoţională. Pacientul intră într-o analiză cu o cerere emoţională, cerere care determină, la rândul său, un răspuns emoţional din partea analistului. Acest răspuns al analistului este cadrat de modelul lui teoretic care generează, pe de-o parte, interpretări, pe de altă parte, noi cereri (emoţionale) venite din partea pacientului.
David Tuckett sugerează că şedinţa poate fi asemănată cu un vis al acelor conflicte pulsionale create de prezenţa analistului lângă pacient, în mintea pacientului şi în realitate. Acest model de travaliu al şedinţei este asemănător cu modelul de travaliu psihic propus de Freud referitor la înţelegerea a ceea ce se întâmplă în vise. De asemenea, modelul de travaliu psihic al viselor propus de Freud este util pentru conceptualizarea travaliului psihic prezent în spaţiul analitic, anume cel al asocierilor libere ale pacientului şi al atenţiei liber-flotante a analistului.
Dacă vedem o şedinţă ca pe un vis, o şedinţă în care asocierile libere ale pacientului folosesc mecanisme specifice visului (deplasarea, condensarea) şi în care atenţia liber-flotantă a analistului şi atitudinea sa analitică ajută la clarificarea şi, apoi, interpretarea rezistenţelor pacientului, dacă privim o şedinţă în acest fel, atunci, gândeşte Tuckett, se ivesc trei întrebări fundamentale:
1. Ce anume generează materialul şedinţei?
O situaţie analitică este caracterizată de întâlnirea într-un spaţiu (cameră) intim şi ferit dintre un pacient care vorbeşte despre o serie de gânduri ce-i trec prin minte şi analistul care îl ascultă. Aşadar, sarcina pacientului este să asocieze liber şi cea a analistului să asculte într-un mod liber-flotant şi neutru. Din când în când acesta vorbeşte / comunică cu pacientul, dar doar despre pacient. Dacă privim şedinţa din acest punct de vedere, asociaţia liberă şi atenţia liber-flotantă reprezintă travaliul psihic al şedinţei. În acelaşi timp, ceea ce se întâmplă în timpul unei şedinţe psihanalitice nu este o conversaţie între două persoane şi nu constituie o discuţie despre elementele manifest, subliniază Tuckett. Ceea ce dezvăluie pacientul în şedinţă reprezintă fără excepţie o expresie a complexului actual al inconştientului latent şi, de aceea, refulat.
2. Ce permite analistului să înceapă să sesizeze ce se întâmplă în şedinţă?
Anna Freud (1937) afirma că un analist trebuie să adopte, în prezenţa pacientului, o poziţie echidistantă faţă instanţele psihice ale acestuia Se, Supraeu şi Eu. Aceasta însemna că analistul nu trebuie să dea impresia că-şi iubeşte, urăşte, judece, sau înveţe pacientul. Charles Rycroft (1956) a vorbit despre aceeaşi situaţie a echidistanţei analistului faţă de instanţele psihice ale pacientului dintr-o perspectivă nouă, dar ajungând la aceeaşi concluzie cu Anna Freud:
după ce analistul l-a introdus pe pacient în situația analitică încep să apară comunicări simbolice, explicite. Analistul îl invită pe pacient să discute cu el, îl ascultă și, din când în când vorbește și el. Când el vorbește, el nu vorbește cu el însuși și nici despre el, ci pacientului despre pacient. Scopul discuției este de a spori capacitatea pacientului de a se conștientiza… (Rycrofft, 1956: 471)
În acest fel propus de cei doi autori de a privi un pacient în situaţia analitică, analistul reuşeşte să comunice pacientului său realităţi interne care să-l ajute să „se conştientizeze mai bine”.
3. În ce fel permit interpretările modificarea şi transformarea a ceea ce se întâmpă în analiză vizavi de conflictele transferenţiale?
David Tuckett sugerează că analistul trebuie să fie foarte prudent atunci când face o intepretare a transferului pacientului său, deoarece, de multe ori, se poate întâmpla ca această aşa-zisă interpretare să nu fie nimic altceva decât o trecere la act din partea analistului. O falsă interpretare (care, anulează, de fapt, specificul şi utilitatea interpretării) are drept sursă mişcările contratransferenţiale ale analistului care sunt, în esenţă, inconştiente, afirmă Tuckett, şi care „interpretare” nu are legătură cu situaţia analitică.
David Tuckett propune ca interpretarea să fie făcută atunci când este întâlnită o rezistenţă (a pacientului). Laplanche şi Pontalis au discutat ideile lui Freud referitoare la rezistenţă şi au demonstrat că
toate progresele realizate în tehnica psihanalitică pot fi rezumate prin evaluarea din ce în ce mai exactă a rezistenței… faptul clinic că transmiterea către pacient a semnificației simptomelor sale nu este suficientă pentru eliminarea refulării. (Laplanche şi Pontalis, 1973)
Cafe Gradiva - Cultură, societate, psihoterapie este un magazin online de psihologie, psihoterapie, psihanaliză şi psihiatrie şi cu deschidere spre sfera artistică şi culturală, educaţională, socială şi a proiectelor comunitare.
Pe mine m-a surprins la Tuckett prezentarea deloc spectaculoasa. Ma asteptam la mai multa indrazneala. Iar perspectiva teoretica pare a fi contemporana mai degraba cu epoca pre-relationala. Din punctul meu de vedere, dezamagitor.
Ideea cu "… analistul comunica si el dar doar despre pacient" mie nu-mi suna bine. 🙂 Iarasi modelul mintii izolate… Iar la punctul 2 o citeaza pe Anna Freud? Analistul nu trebuie sa dea impresia ca simte nimic? Dar cui foloseste un asemenea clivaj de self winnicottian? La punctul 3, opinez ca oricum orice interpretare este o trecere la act din partea analistului pur si simplu pentru ca este o actiune adresata pacientului si care il afecteaza. Si mai departe zice ca o falsa interpretare are legatura cu contratransferul analistului (mai are putin si zice: care trebuie anulat…) si nu are legatura cu situatia analitica… Nu-mi place cum gandeste omul asta…
Desi, Georgiana, Tuckett a avut cateva lucruri interesante de zis: treaba pacientului e sa-ti stea in ceafa (sa-ti gaseasca vulnerabilitatile si sa le atace), tot ce se intampla in cura, de la inceput (chiar dinainte) e o relatie in aici-si-acum, modelul francez al transferului nelegat de persoana reala a analistului nu are nicio legatura cu psihanaliza britanica, transferul este decelabil din acel mod in care pacientul isi reprezinta analistul. Ciudata lucrare, sala a fost plina pentru ca ne-a trezit curiozitatea celor mai multi dintre noi, si totusi, modelul "echidistantei" ramane doar un model de neatins, de vreme ce Tuckett insusi afirma ca in cura se petrec enactmenturi de ambele parti, si ce putem face e sa le intelegem. Un tip interesant cand vorbeste liber, si prizonier al unor convingeri metapsihologice cand scrie.
Cel mai bun lucru ar fi sa nu ne mai gandim la ideea de echidistanta pentru ca ne incurca foarte tare. Ce-ar fi sa depasim momentul acesta teoretic si sa vorbim, ok, despre analiza contratransferului, daca a spus si asta – foarte bine a spus. 🙂
Ioana si Georgiana, inteleg ca voua nu v-a placut prezentarea lui Tucket. mMie mi-a placut foarte mult si mi s-a parut serioasa si riguroasa. Nu stiu daca a fost spectaculoasa, dar a fost foarte fundamentata clinic si… necesara, as spune eu.
Tuckett avertizeaza ca, inainte de a face o interpretare, analistul trebuie sa se gandeasca bine la ce urmeaza sa spuna. In acest sens, mi-a placut exemplul pe care l-a dat cu analistul care se simte adormit in sedinta. Intr-o acceptiune majoritara, intr-o astfel de situatie, s-ar presupune ca pacientul trezeste in analist o stare de somnolenta. Tuckett insista ca, inainte de vedea "cauza" somnolentei sale in pacient, analistul ar trebui sa-si analizeze bine respectiva stare si sa accepte ca acesta stare este a lui, in primul rand. Mi se pare oportuna observatia lui, precum si cea a riscului de trecere la act din partea analistului atunci cand face unele interpretari. El nu afirma ca trebuie anulat contratransferul analistului (acesta este o realitate clinica, asa cum e si cea a transferului), ci ca trebuie gandit si analizat. Lucru absolut necesar pentru ceea ce presupune travaliul analistului, in opinia mea.
@Tuckett insista ca, inainte de vedea "cauza" somnolentei sale in pacient, analistul ar trebui sa-si analizeze bine respectiva stare si sa accepte ca acesta stare este a lui, in primul rand.
Asta mi se pare o idee super!!!
Aici sunt mai multe lucruri de gandit… Sa-ti gandesti contratransferul este intr-adevar un lucru indispensabil. Dar, sa gandesti (prudent, nu?) la interpretarea/comentariul pe care iti vine sa il oferi pacientului inseamna sa te expui la rationalizare. Cu toate astea, sunt de acord, e mai bine sa rumegi in minte un timp (chiar rationalizand la a saptea mana) daca simti ca ceea ce urmeaza sa iasa pe gura e cam problematic (instrumentul principal ramane insa simtirea). Situatiile de impas sunt insa privite mult mai profund in psihanaliza decat sub forma acestor avertizari.
De multe ori, riscul de "trecere la act" de care spune Alexa a reprezentat justificarea "echidistantei" clasice, sau a "tacerii," sau "a atitudinii analitice corecte." Intr-adevar, exista riscul de a vorbi prost, dar exista si riscul legat de a nu te angaja verbal cu pacientul.
Cei mai interesanti psihanalisti, pe gustul meu, sunt cei care vad in analiza propriilor reactii (sau "puneri in act") prilejuri pentru a crea noi posibilitati interpretative- sau noi forme de a trai si percepe.
Asadar, contra Tuckett, ceea ce spune pacientul nu este doar o expresie a inconstinetului refulat, cat o expresie a unui inconstient produs in relatie intre analist si pacient.
Daca este observata componenta relationala in primul rand, atunci poate analistul este mai capabil sa reactioneze diferit fata de pacient. Atunci ea/ el poate fi mai capabil sa creeze spatiul pentru noi experiente si noi stari de a fi, in relatia intre cei doi.
Spatiul asta tranzitional poate sa duca la analiza disocierilor relationale intre cei implicati in relatie. Somnolenta este un simptom disociativ, si e important de vazut in ce moment se petrece, ce forma are, si cum reactioneaza analistul la ea.
Pe gustul meu, "tacerea strategica"/"analiza contra-transferului" poate sa constituie o maniera de a intari disocierea, in loc de a raspunde productiv la ea.
Stii, Alexa, cu cat te gandesti mai mult pierzi sansa contactului cu pacientul, incercand sa gasesti o interpretare care sa nu te implice si care sa nu-i dea de inteles pacientului ca te implica, ca si cum ar fi de negandit pentru pacient ca el exista cu adevarat pentru analist. Riscand sa te pripesti iti dai si ii dai sansa pacientului sa priceapa ceva din tine. Explicatiile ulterioare nu fac decat sa aprofundeze procesul intelegerii ambilor despre proiectie, diferenta, separare. De ce ne-am teme sa gresim? Pentru ca pacientul trebuie sa ne vada ca pe niste zei? Desarta iluzie…
Nu am fost la atelierul lui Tuckett (mergand in paralel la Simonetta Diena), dar sunt surprins de viteza cu care o problema tehnica e prestidigitata intr-una… hmm… ideologica, respectiv intr-o disputa "traditionalism" (indiferent ce o insemna asta) vs. relationism (id.).
Eu nu am inteles din articol ca Tuckett propovaduieste rigiditate, pasivism si retragere ermetica a analistului, ci, tocmai dimpotriva, recomanda examinarea activa, permanenta a contratransferului.
Cum ar putea fi caracterizata de altfel ca fiind pe modelul mintii izolate o pozitie care incepe cu
"prima întâlnire dintre analizand şi analist este una emoţională. Pacientul intră într-o analiză cu o cerere emoţională, cerere care determină, la rândul său, un răspuns emoţional din partea analistului"?
Despre mult discutata si disputata chestiune a neutralitatii analistului – care aici e subliniata foarte clar ca neutralitate [ca tehnica activa] in interesul pacientului: De ce am crede – comod – ca neutralitate = comoditatea analistului, ci nu tocmai concentrarea in presentia asupra interesului pacientului ("a-i vorbi pacientului despre pacient")? De unde reiese ca analistul este in aceasta situatie un zid alb in care pacientul da cu capul si inca de unul singur? Si unde s-a mentionat / implicat ca "vorbirea catre pacient despre pacient" inseamna epurarea rigida si ingusta a comunicarii?
Eu sunt foarte de acord cu o formulare precum
"ceea ce se întâmplă în timpul unei şedinţe psihanalitice nu este o conversaţie între două persoane şi nu constituie o discuţie despre elementele manifeste".
Foarte corect, nu vad cum ar putea fi contestata.
Mergand la contextul discutiei, nu mi se pare ca riscul cel mai raspandit azi este cel al unui terapeut rigid (pe care nimeni nu si l-ar dori, bineinteles), oricum, nu mai mare decat cel al unui terapeut "iubitor", "activ", "complice" etc., care isi ia astfel pe usa din spate licenta de rationalizare si proiectie la liber. (Nimic mai facil si mai tentant decat asta!). Simpatia – chiar ferencziana – este buna, oportuna si de dorit, totusi, mi se pare ca uneori vorbim un pic cam mult despre valori mai degraba patristice si evacuam astfel printr-o apasare reflexa de buton o discutie serioasa despre dinamica relatiei analitice.
Apropo, David Tuckett e "independent" (nu "freudian") si are specializare si in economie (fiind, daca nu e doar o coincidenta de nume, cel care a lansat in acesti ani interesante analize psihanalitice ale pietelor financiare).
Draga Dorin, “Traditionalisti” sunt numiti cei care, indiferent de scoala din care fac parte (ex.: rogersieni, adlerieni, jungieni, existentialisti, gestaltisti etc.), atat in ideologia lor cat si in practica din cabinet, pun mai mult accent pe aplicarea cu rigurozitate a metodei lor decat pe relatia cu pacientul. Te vad in continuare replicandu-mi ca dihotomia este imposibila pentru ca metoda X, Y, Z… nu e altceva decat un anumit tip de relatie la care facem toti referire si, de asemenea, cand spui “relatie”, numesti pana la urma tot un aspect practic (doua persoane care actioneaza impreuna intr-un anumit fel). Ce inseamna sa pui accent mai mult pe relatie decat pe metoda? Sa admiti abaterile de la tipul acela de relatie (ideala?) la care facem toti referire atunci cand spunem “metoda X”, “metoda Y”, “metoda Z”. Pana unde sa admiti abaterea? La intrebarea asta, diferitele curente ale fiecarei metode de psihoterapie au un raspuns specific in functie de care sunt considerate curente mai traditionale (cu mai putine abateri acceptate) sau mai moderne (care admit mai multe forme de relationare, asa cum spune Bogdan). A nu se echivala traditional cu nasol si modern cu ok! Este evident ca optiunea pentru mai multe sau mai putine forme de ceva… e o chestiune ideologica cu argumente pro si contra. In ceea ce priveste subiectul “neutralitatea”, nu am de zis decat ca asa ceva nu exista (in opinia mea). Stiu ca este mult discutata si disputata dar nu ma pot angrena intr-o discutie pro sau contra despre ceva ce consider ca nu exista. Ar semana cu discutiile noastre cu Dan despre Dumnezeu. Si totusi o sa zic ceva… Opus neutralitatii nu e iubirea ci iubirea imbinata cu ura. 🙂 Am spus ca sunt de acord cu autoreflectia analistului. Cred ca daca isi intelege contratransferul il poate modifica intr-o mica (pentru ca e vorba de autodeconditionare care e proces greu) dar importanta masura intr-o directie propusa. In privinta trecerilor la act, stim ce s-a scris in literatura de specialitate despre asta de-a lungul timpului deci trecem peste citate (ex.: cele mai recente scrieri relationale spun ca totul este act – vedeti articolul meu de la Salonul Relational despre enactment si neurostiinte la Efrat Ginot). Revin la postare: Tuckett recomanda sa reflectam asupra contratransferului nostru pentru ca nu cumva interpretarea pe care o facem sa fie mai mult o trecere la act a noastra decat o referire la pacient. Cu ideea asta sunt de acord, asa cum am spus, numai in situatia in care imi vine sa ii dau in cap pacientului (cu un obiect sau cu cuvinte) si atunci ar fi mai bine sa ma abtin. In orice caz, desigur ca are legatura si cu situatia analitica. Desi admit idea aceasta de prudenta (am spus in ce fel de situatie), nu m-as duce la un supervizor pe care il aud ca o promoveaza deoarece mi-ar fi teama ca, urmarind lucrul meu cu pacientul, sa nu fie tentat mai degraba sa identifice astfel de situatii decat sa ma incurajeze, asa cum spune Bogdan, sa ma angrenez in relatia cu pacientul. As prefera deci un supervizor care se opreste cu fraza asta la jumatate: sa reflectam asupra contratransferului pentru a identifica ce punem in act noi oricum dar sa trecem la act (cu limita de care am spus) pentru ca altfel vom evita efectiv sa traim relatia asa cum e ea. Bogdan a continuat foarte frumos ideea mea ca situatiile de impact sunt abordate mult mai profund si a explicat el cum anume.
Sunt de accord cu Alexa ca unii sunt freudieni, altii relationali, altii independenti etc. Nu, nu suntem toti la fel… Apropo de intrebarea ta retorica ce-o fi un traditional si ce-o fi un relational, acum mi-am adus aminte de un seminar la care am fost acum cateva saptamani unde formatoarea (relationista dar dintr-o alta metoda decat psihanaliza) ma tot intreba ce fel de psihanaliza am facut in Romania. Eu, vazand ca tipa insista si raspunsul meu “psihanaliza – IPA, International Psychoanalytical Association” nu este suficient, la un moment dat chiar devenisem worried (dar nu am constientizat pe moment – apropo de analiza contratransferului) si ma gandeam ca poate pur si simplu nu a auzit de IPA. M-am lamurit pana la urma ca ma intreba care curent IPA se practica in Romania si atunci i-am spus plina de emfaza ca am facut toti autorii pe care ea ii pomenise in prezentare plus o multime altii si i-am adaugat o lista de nume. 🙂 De fapt, eu nu ma gandisem atat de serios ca oamenii sunt atat de impartiti, specializati, bine definiti sau cunoscuti ca atare… Pe urma mi-a parut rau ca am reactionat asa de ranita pentru ca, de fapt, eu tin foarte mult la eclectismul meu si la descatusarea de metoda… pentru ca consider ca asa ma ajut sa ma dezvolt personal. 🙂
Mie inflacararea asta colectiva in legatura cu oportunitatile si beneficiile in dezvoltarea personala pe care le aduce contextul terapeutic analistului, nu mi-a mirosit niciodata prea bine, ca si cum pacientul ar fi dator sa-l mai hraneasca si-asa pe langa hrana fizica pe care i-o procura indirect, platindu-l sedinta de sedinta. Ma gandesc ca la un moment dat pacientul s-ar putea simti cam exploatat si vampirizat, pe buna dreptate.
Pe mine m-a surprins la Tuckett prezentarea deloc spectaculoasa. Ma asteptam la mai multa indrazneala. Iar perspectiva teoretica pare a fi contemporana mai degraba cu epoca pre-relationala. Din punctul meu de vedere, dezamagitor.
Ideea cu "… analistul comunica si el dar doar despre pacient" mie nu-mi suna bine. 🙂 Iarasi modelul mintii izolate… Iar la punctul 2 o citeaza pe Anna Freud? Analistul nu trebuie sa dea impresia ca simte nimic? Dar cui foloseste un asemenea clivaj de self winnicottian? La punctul 3, opinez ca oricum orice interpretare este o trecere la act din partea analistului pur si simplu pentru ca este o actiune adresata pacientului si care il afecteaza. Si mai departe zice ca o falsa interpretare are legatura cu contratransferul analistului (mai are putin si zice: care trebuie anulat…) si nu are legatura cu situatia analitica… Nu-mi place cum gandeste omul asta…
Desi, Georgiana, Tuckett a avut cateva lucruri interesante de zis: treaba pacientului e sa-ti stea in ceafa (sa-ti gaseasca vulnerabilitatile si sa le atace), tot ce se intampla in cura, de la inceput (chiar dinainte) e o relatie in aici-si-acum, modelul francez al transferului nelegat de persoana reala a analistului nu are nicio legatura cu psihanaliza britanica, transferul este decelabil din acel mod in care pacientul isi reprezinta analistul. Ciudata lucrare, sala a fost plina pentru ca ne-a trezit curiozitatea celor mai multi dintre noi, si totusi, modelul "echidistantei" ramane doar un model de neatins, de vreme ce Tuckett insusi afirma ca in cura se petrec enactmenturi de ambele parti, si ce putem face e sa le intelegem. Un tip interesant cand vorbeste liber, si prizonier al unor convingeri metapsihologice cand scrie.
Cel mai bun lucru ar fi sa nu ne mai gandim la ideea de echidistanta pentru ca ne incurca foarte tare. Ce-ar fi sa depasim momentul acesta teoretic si sa vorbim, ok, despre analiza contratransferului, daca a spus si asta – foarte bine a spus. 🙂
Ioana si Georgiana, inteleg ca voua nu v-a placut prezentarea lui Tucket. mMie mi-a placut foarte mult si mi s-a parut serioasa si riguroasa. Nu stiu daca a fost spectaculoasa, dar a fost foarte fundamentata clinic si… necesara, as spune eu.
Tuckett avertizeaza ca, inainte de a face o interpretare, analistul trebuie sa se gandeasca bine la ce urmeaza sa spuna. In acest sens, mi-a placut exemplul pe care l-a dat cu analistul care se simte adormit in sedinta. Intr-o acceptiune majoritara, intr-o astfel de situatie, s-ar presupune ca pacientul trezeste in analist o stare de somnolenta. Tuckett insista ca, inainte de vedea "cauza" somnolentei sale in pacient, analistul ar trebui sa-si analizeze bine respectiva stare si sa accepte ca acesta stare este a lui, in primul rand. Mi se pare oportuna observatia lui, precum si cea a riscului de trecere la act din partea analistului atunci cand face unele interpretari. El nu afirma ca trebuie anulat contratransferul analistului (acesta este o realitate clinica, asa cum e si cea a transferului), ci ca trebuie gandit si analizat. Lucru absolut necesar pentru ceea ce presupune travaliul analistului, in opinia mea.
@Tuckett insista ca, inainte de vedea "cauza" somnolentei sale in pacient, analistul ar trebui sa-si analizeze bine respectiva stare si sa accepte ca acesta stare este a lui, in primul rand.
Asta mi se pare o idee super!!!
Aici sunt mai multe lucruri de gandit… Sa-ti gandesti contratransferul este intr-adevar un lucru indispensabil. Dar, sa gandesti (prudent, nu?) la interpretarea/comentariul pe care iti vine sa il oferi pacientului inseamna sa te expui la rationalizare. Cu toate astea, sunt de acord, e mai bine sa rumegi in minte un timp (chiar rationalizand la a saptea mana) daca simti ca ceea ce urmeaza sa iasa pe gura e cam problematic (instrumentul principal ramane insa simtirea). Situatiile de impas sunt insa privite mult mai profund in psihanaliza decat sub forma acestor avertizari.
De multe ori, riscul de "trecere la act" de care spune Alexa a reprezentat justificarea "echidistantei" clasice, sau a "tacerii," sau "a atitudinii analitice corecte." Intr-adevar, exista riscul de a vorbi prost, dar exista si riscul legat de a nu te angaja verbal cu pacientul.
Cei mai interesanti psihanalisti, pe gustul meu, sunt cei care vad in analiza propriilor reactii (sau "puneri in act") prilejuri pentru a crea noi posibilitati interpretative- sau noi forme de a trai si percepe.
Asadar, contra Tuckett, ceea ce spune pacientul nu este doar o expresie a inconstinetului refulat, cat o expresie a unui inconstient produs in relatie intre analist si pacient.
Daca este observata componenta relationala in primul rand, atunci poate analistul este mai capabil sa reactioneze diferit fata de pacient. Atunci ea/ el poate fi mai capabil sa creeze spatiul pentru noi experiente si noi stari de a fi, in relatia intre cei doi.
Spatiul asta tranzitional poate sa duca la analiza disocierilor relationale intre cei implicati in relatie. Somnolenta este un simptom disociativ, si e important de vazut in ce moment se petrece, ce forma are, si cum reactioneaza analistul la ea.
Pe gustul meu, "tacerea strategica"/"analiza contra-transferului" poate sa constituie o maniera de a intari disocierea, in loc de a raspunde productiv la ea.
Bogdane, unii-s mai freudieni, altii mai relationali. Desi Tuckett se considera un independent 🙂
Stii, Alexa, cu cat te gandesti mai mult pierzi sansa contactului cu pacientul, incercand sa gasesti o interpretare care sa nu te implice si care sa nu-i dea de inteles pacientului ca te implica, ca si cum ar fi de negandit pentru pacient ca el exista cu adevarat pentru analist. Riscand sa te pripesti iti dai si ii dai sansa pacientului sa priceapa ceva din tine. Explicatiile ulterioare nu fac decat sa aprofundeze procesul intelegerii ambilor despre proiectie, diferenta, separare. De ce ne-am teme sa gresim? Pentru ca pacientul trebuie sa ne vada ca pe niste zei? Desarta iluzie…
Nu am fost la atelierul lui Tuckett (mergand in paralel la Simonetta Diena), dar sunt surprins de viteza cu care o problema tehnica e prestidigitata intr-una… hmm… ideologica, respectiv intr-o disputa "traditionalism" (indiferent ce o insemna asta) vs. relationism (id.).
Eu nu am inteles din articol ca Tuckett propovaduieste rigiditate, pasivism si retragere ermetica a analistului, ci, tocmai dimpotriva, recomanda examinarea activa, permanenta a contratransferului.
Cum ar putea fi caracterizata de altfel ca fiind pe modelul mintii izolate o pozitie care incepe cu
"prima întâlnire dintre analizand şi analist este una emoţională. Pacientul intră într-o analiză cu o cerere emoţională, cerere care determină, la rândul său, un răspuns emoţional din partea analistului"?
Despre mult discutata si disputata chestiune a neutralitatii analistului – care aici e subliniata foarte clar ca neutralitate [ca tehnica activa] in interesul pacientului: De ce am crede – comod – ca neutralitate = comoditatea analistului, ci nu tocmai concentrarea in presentia asupra interesului pacientului ("a-i vorbi pacientului despre pacient")? De unde reiese ca analistul este in aceasta situatie un zid alb in care pacientul da cu capul si inca de unul singur? Si unde s-a mentionat / implicat ca "vorbirea catre pacient despre pacient" inseamna epurarea rigida si ingusta a comunicarii?
Eu sunt foarte de acord cu o formulare precum
"ceea ce se întâmplă în timpul unei şedinţe psihanalitice nu este o conversaţie între două persoane şi nu constituie o discuţie despre elementele manifeste".
Foarte corect, nu vad cum ar putea fi contestata.
Mergand la contextul discutiei, nu mi se pare ca riscul cel mai raspandit azi este cel al unui terapeut rigid (pe care nimeni nu si l-ar dori, bineinteles), oricum, nu mai mare decat cel al unui terapeut "iubitor", "activ", "complice" etc., care isi ia astfel pe usa din spate licenta de rationalizare si proiectie la liber. (Nimic mai facil si mai tentant decat asta!). Simpatia – chiar ferencziana – este buna, oportuna si de dorit, totusi, mi se pare ca uneori vorbim un pic cam mult despre valori mai degraba patristice si evacuam astfel printr-o apasare reflexa de buton o discutie serioasa despre dinamica relatiei analitice.
Din acest punct de vedere, un comentariu precum al Andrei de sub expunerea Irenei Talaban mi se pare just.
Apropo, David Tuckett e "independent" (nu "freudian") si are specializare si in economie (fiind, daca nu e doar o coincidenta de nume, cel care a lansat in acesti ani interesante analize psihanalitice ale pietelor financiare).
Draga Dorin,
“Traditionalisti” sunt numiti cei care, indiferent de scoala din care fac parte (ex.: rogersieni, adlerieni, jungieni, existentialisti, gestaltisti etc.), atat in ideologia lor cat si in practica din cabinet, pun mai mult accent pe aplicarea cu rigurozitate a metodei lor decat pe relatia cu pacientul. Te vad in continuare replicandu-mi ca dihotomia este imposibila pentru ca metoda X, Y, Z… nu e altceva decat un anumit tip de relatie la care facem toti referire si, de asemenea, cand spui “relatie”, numesti pana la urma tot un aspect practic (doua persoane care actioneaza impreuna intr-un anumit fel). Ce inseamna sa pui accent mai mult pe relatie decat pe metoda? Sa admiti abaterile de la tipul acela de relatie (ideala?) la care facem toti referire atunci cand spunem “metoda X”, “metoda Y”, “metoda Z”. Pana unde sa admiti abaterea? La intrebarea asta, diferitele curente ale fiecarei metode de psihoterapie au un raspuns specific in functie de care sunt considerate curente mai traditionale (cu mai putine abateri acceptate) sau mai moderne (care admit mai multe forme de relationare, asa cum spune Bogdan). A nu se echivala traditional cu nasol si modern cu ok! Este evident ca optiunea pentru mai multe sau mai putine forme de ceva… e o chestiune ideologica cu argumente pro si contra.
In ceea ce priveste subiectul “neutralitatea”, nu am de zis decat ca asa ceva nu exista (in opinia mea). Stiu ca este mult discutata si disputata dar nu ma pot angrena intr-o discutie pro sau contra despre ceva ce consider ca nu exista. Ar semana cu discutiile noastre cu Dan despre Dumnezeu. Si totusi o sa zic ceva… Opus neutralitatii nu e iubirea ci iubirea imbinata cu ura. 🙂
Am spus ca sunt de acord cu autoreflectia analistului. Cred ca daca isi intelege contratransferul il poate modifica intr-o mica (pentru ca e vorba de autodeconditionare care e proces greu) dar importanta masura intr-o directie propusa.
In privinta trecerilor la act, stim ce s-a scris in literatura de specialitate despre asta de-a lungul timpului deci trecem peste citate (ex.: cele mai recente scrieri relationale spun ca totul este act – vedeti articolul meu de la Salonul Relational despre enactment si neurostiinte la Efrat Ginot).
Revin la postare: Tuckett recomanda sa reflectam asupra contratransferului nostru pentru ca nu cumva interpretarea pe care o facem sa fie mai mult o trecere la act a noastra decat o referire la pacient. Cu ideea asta sunt de acord, asa cum am spus, numai in situatia in care imi vine sa ii dau in cap pacientului (cu un obiect sau cu cuvinte) si atunci ar fi mai bine sa ma abtin. In orice caz, desigur ca are legatura si cu situatia analitica. Desi admit idea aceasta de prudenta (am spus in ce fel de situatie), nu m-as duce la un supervizor pe care il aud ca o promoveaza deoarece mi-ar fi teama ca, urmarind lucrul meu cu pacientul, sa nu fie tentat mai degraba sa identifice astfel de situatii decat sa ma incurajeze, asa cum spune Bogdan, sa ma angrenez in relatia cu pacientul. As prefera deci un supervizor care se opreste cu fraza asta la jumatate: sa reflectam asupra contratransferului pentru a identifica ce punem in act noi oricum dar sa trecem la act (cu limita de care am spus) pentru ca altfel vom evita efectiv sa traim relatia asa cum e ea.
Bogdan a continuat foarte frumos ideea mea ca situatiile de impact sunt abordate mult mai profund si a explicat el cum anume.
Sunt de accord cu Alexa ca unii sunt freudieni, altii relationali, altii independenti etc. Nu, nu suntem toti la fel… Apropo de intrebarea ta retorica ce-o fi un traditional si ce-o fi un relational, acum mi-am adus aminte de un seminar la care am fost acum cateva saptamani unde formatoarea (relationista dar dintr-o alta metoda decat psihanaliza) ma tot intreba ce fel de psihanaliza am facut in Romania. Eu, vazand ca tipa insista si raspunsul meu “psihanaliza – IPA, International Psychoanalytical Association” nu este suficient, la un moment dat chiar devenisem worried (dar nu am constientizat pe moment – apropo de analiza contratransferului) si ma gandeam ca poate pur si simplu nu a auzit de IPA. M-am lamurit pana la urma ca ma intreba care curent IPA se practica in Romania si atunci i-am spus plina de emfaza ca am facut toti autorii pe care ea ii pomenise in prezentare plus o multime altii si i-am adaugat o lista de nume. 🙂 De fapt, eu nu ma gandisem atat de serios ca oamenii sunt atat de impartiti, specializati, bine definiti sau cunoscuti ca atare… Pe urma mi-a parut rau ca am reactionat asa de ranita pentru ca, de fapt, eu tin foarte mult la eclectismul meu si la descatusarea de metoda… pentru ca consider ca asa ma ajut sa ma dezvolt personal. 🙂
Da, chiar asa, angoasanta intrebare!
Mie inflacararea asta colectiva in legatura cu oportunitatile si beneficiile in dezvoltarea personala pe care le aduce contextul terapeutic analistului, nu mi-a mirosit niciodata prea bine, ca si cum pacientul ar fi dator sa-l mai hraneasca si-asa pe langa hrana fizica pe care i-o procura indirect, platindu-l sedinta de sedinta. Ma gandesc ca la un moment dat pacientul s-ar putea simti cam exploatat si vampirizat, pe buna dreptate.