Irena Talaban a obişnuit deja publicul, cel puţin pe cel român, cu expuneri de cazuri interesante şi abordate într-o manieră îndrăzneaţă şi creativă, aş spune. Lucrul Irenei Talaban cu pacienţii săi depăşeşte sfera psihanalizei clasice, presupunând că există o abordare clasică a psihanalizei, şi combină elemente de etnopsihanaliză, psihologie jungiană, astrologie, mitologie etc. Cazul clinic folosit de Talaban în cadrul Conferinţei Internaţionale de Psihanaliză din acest an a ilustrat o astfel de abordare pluri-disciplinară în procesul terapeutic avut cu Samuela, o adolescentă de 17 ani. Voi reda aici caracteristici esenţiale ale cazului, fără a relata visele fetei şi interpretările aduse de analistă la acestea.
Problemele Samuelei erau cele normale pentru un adolescent (afilierea la un grup, identitatea sexuală), însă ele cuprindeau câteva particularităţi care au făcut-o să caute ajutor psihoterapeutic: părinţii ei divorţaseră, prin urmare, cuplul parental se destrămase; mama ei studia psihologia şi se pregătea pentru o carieră psihanalitică – aşa se explică faptul că fiecare dintre comportamentele Samuelei erau interpretare de către mamă într-o manieră psi, sălbatică şi enervantă pentru tânăra adolescentă; tatăl său era pasionat de astrologie, drept urmare interpretările livrate de acesta erau legate de acest domeniu. Fata era prinsă între doi părinţi separaţi, fiecare cu modul său de a vedea şi înţelege comportamentele fiicei lor. Samuela se simţea captivă unei închisori a interpretărilor, simţindu-se privată de hrana afectivă pe care o căuta în părinţii ei. Mai mult, fusese diagnosticată cu un cancer la vârsta de 9 ani, specialiştii psi pe care i-a consultat ulterior interpretând că acel cancer era o modalitate inconştientă a Samuelei de a recentra cuplul parental. Interpretarea aceasta o bântuia chiar şi acum, la adolescenţă, când a intrat într-o nouă terapie (cu Irena Talaban), sătulă şi saturată fiind deja de lumea psi „cu interpretările ei cu tot”.
O situaţie terapeutică dificilă. O ambivalenţă existentă deja, cu care pacienta Samuela a intrat în terapie. Terapeuta se întreabă cum poate gestiona această situaţie care, într-un fel, o implica şi pe ea în mod direct (Talaban afirmă că psihanaliza e datată istoric, că ea a gândit şi regândit psihanaliza cu metodele şi tehnicile ei de mai multe ori de-a lungul propriei experienţe clinice, că a folosit tehnici terapeutice îndrăzneţe ce nu corespund modelului freudian etc.). Aici simt nevoia să intervin cu un comentariu cu care personal am fost de-acord, făcut de psihanalistul Michael Brearley la discuţiile de după prezentarea lucrării de către Irena Talaban. El a văzut în ostilitatea şi ambivalenţa fetei faţă de psihologie şi interpretările psi (la un moment dat Samuela spune că întrerupe terapia, că nu mai vrea să consulte un psi niciodată) un transfer negativ asupra analistei sale – transfer necesar pentru Samuela – care oglindea relaţia ei cu o mamă „care interpretează tot ce mişcă” mai degrabă decât să fie afectuoasă şi înţelegătoare şi că, ceea ce el considera necesar ca analista să facă, ar fi trebuit să se îndrepte în direcţia lucrului cu acest transfer negativ.
Viziunea teoretică a Irenei Talaban asupra visului în cazul clinic expus a transmis ideea conform căreia creaţia onirică este o căutare de soluţii. Prin urmare, constată Talaban, visul are o funcţie predictivă. Artemidor („Vidal”, 1974) credea că, pentru a construi interpretarea unui vis, trebuie luate în considerare 6 elemente: natura celui ce viseaza, obiceiurile, legea, traditia, profesia si numele. Conform teoriei etnopsihiatrului Tobie Nathan, construirea unui vis şi a interpretării lui necesită considerarea a trei dimensiuni:
1. Identificarea persoanelor si a personajelor (cine este cel care viseaza? De unde vine el, din ce familie, ce limba vorbeste? Cine sunt fiintele/personajele care populeaza visul ?) ; 2. Identificarea adresantului (cui îi este destinat mesajul vehiculat în vis, caci nu este obligatoriu ca acest mesaj sa fie destinat doar celui care viseaza);„Aceasta întrebare este ades cea mai dificila, dat fiind faptul ca lumea moderna are tendinta sa puna visul numai pe seama celui care viseaza, atribuindu-i întreaga responsabilitate si desemnîndu-l ca singur beneficiar, în acelasi timp emitator si receptor — ceea ce, se întelege, este cel putin contradictoriu.” (Nathan, 2011, p. 219-220). 3. In sfîrsit, al treilea element ar fi o privire atenta, minutioasa, privind obiectele care apar în vis (de pilda, în al doilea vis al Samuelei gasim, la început, mijloacele de transport cele mai variate, apoi obiectele se multiplica, se diversifica, la fel fiintele si decorurile). (Irena Talaban)
...va solicităm sprijinul, dragă cititoare, dragă cititorule. Audiența noastră a crescut foarte mult, cu deosebire în ultima vreme. Cafe Gradiva - Cultură, societate, psihoterapie este o publicație online unică, din câte cunoaștem, prin profil editorial, format și continuitate. Din 2007, am publicat mii de articole, eseuri, interviuri, știri, corespondențe și transmisiuni de la evenimente locale, naționale și internaționale, recenzii și cronici, anchete, sinteze și dosare, pictoriale, sondaje, opinii și comentarii - scrise, video, audio și grafice, de psihanaliză și psihoterapie de varii orientări, de psihiatrie, psihologie și dezvoltare personală, dar și sociale, educaţionale şi comunitare, pentru drepturile omului şi nediscriminare, culturale, literare și artistice, istorice și filosofice. Realizarea lor a presupus, cale de mulți ani, o muncă enormă, uneori „la foc continuu” ori „în direct”, consacrând nopți, weekend-uri și vacanțe. Au fost necesare felurite resurse, implicare și bani, toate în regim de voluntariat.
Faptul că ne citiți și că reveniți mereu ne încurajează și ne arată că suntem pe drumul bun. Ca publicație de tip magazin independentă editorial, nefinanţată, apărând într-o piață media vastă și cu mari resurse, avem nevoie de susținerea dv. pentru a face mai departe jurnalism psi de calitate. Fiecare contribuție de la dv., mai mare sau mai mică, este foarte importantă pentru a putea continua. Susţineţi Cafe Gradiva cu 1 euro sau mai mult - durează doar un minut. Vă mulţumim!
Cafe Gradiva - Cultură, societate, psihoterapie este un magazin online de psihologie, psihoterapie, psihanaliză şi psihiatrie şi cu deschidere spre sfera artistică şi culturală, educaţională, socială şi a proiectelor comunitare.
aici eu am o intrebare. cum sa iti iubesti toti pacientii? ia ganditi-va, sunt unii care au cate 5-6 pe zi. de unde atata rezervor de iubire pt toti? sau ii iubesti de la fix la fara un sfert..(dar chiar si-asa mi se pare mult..:-). Andra.
Ioana, nu ma refer la iubirea tandra la care nu cred ca e asa dificil de ajuns (si de pastrat) in cadrul aliantei terapeutice – care nu mi se pare mare consumatoare de "energie". Ci la acea forma de iubire pe care ti-o pot cere unii pacienti – iubirea cu I mare ca sa ma exprim asa. Cum spunea si Georgiana Branisteanu intr-un comentariu mai vechi – recomandarea e sa fi indragostit de fiecare pacient pe care il ai. Eh, referitor la asta, da, am indoieli. Cum? ce le oferi celor care vin la tine cu aceasta nevoie de indragostire? cum ii iubesti pe acesti pacienti? stim doar, indragostirea nu e doar asa cu vorbe. E o stare care se intinde pe o perioada mai lunga de timp. In experienta mea, cel putin 🙂 Andra.
Te intreb, Andra: ce-o fi iubirea cu I mare? Din punctul meu de vedere, iubirea pe care o are un parinte fata de bebelus. Bebelusul nu vorbeste, nu spune ca iubeste, doar plange si zambeste, gratificandu-si astfel mama. Bebelusul e doar un enorm potential. Ce iubeste parintele? Probabil, in afara de fiinta aceea micuta si vulnerabila, il iubeste si pe viitorul adult, fara sa-si imagineze ceva anume, ci cu speranta ca va reusi sa sadeasca in bebelus ceva di el insusi. De ce iubim, in general, nu numai pacienti sau copii? O intrebare la care unii raspund scriind carti. Ingaduie-mi sa nu fac acest efort acum. Te rog doar sa te gandesti ce ii permite analistului tau sa te suporte atunci cand esti insuportabila, ce ii permite sa spere ca iti vei reveni, ce-i ingaduie sa nu te urasca definitiv, de ce te iarta si te asteapta cu speranta ca ai sa intelegi. Indragostire? Nu. E ceva mult mai profund si mai stabil. Starea de disponibilitate a analistului nu scade cu numarul de pacienti. Iubirea nu e ceva cantitativ. Ea nu se consuma, nu e divizibila, de aceea nu avem a ne teme ca o pierdem in favoarea celorlalti pacienti. Iubirea e o stare de deschidere care ne permite relatii profunde cu mai multi oameni in acelasi timp. Ne iubim si copiii, si partenerii, si pacientii, si nu se incurca planurile decat in prezenta unui conflict. Dar asta o lasam pe alta data.
Probabil, Daniela, ca atunci cand esti capabil sa urasti, nici macar banii nu te pot tine aproape de un pacient insuportabil. Daca iti banuiesti analistul ca asta face, incerci sa lamuresti situatia. Daca ramai nelamurita, pleci…
Iubirea e valabila oricand si oriunde. "Iubirea" valabila 45 de minute pe saptamana daca au platit inainte cred ca duce la o alienare a sensului acestui cuvant. In afara de asta,oricat de mare ar fi nevoia de afectiune a cuiva, cred ca si capacitatea de a interpreta relatia terapeutica drept sigura si plina de iubire se termina cand devii constient ca odata incheiata terapia, pe terapeut nu il mai intereseazadaca esti viu sau mort. Ca putem vorbi despre responsabilitatea fata de propria profesie,despre bunavointa si deschidere fata de alt om,despre dorinta de a oferi altuia ce are nevoie pentru a se vindeca, e alltceva.
Nici nu trebuie sa te iubeasca, trebuie sa aiba mijloace eficiente pt a te putea ajuta. Dar pentru ca nu are, iti flutura aceasta iluzie. Tu natural te opui iluziei, la-nceput e hilar sa-l vezi cum se poarta ca si cum fix pe tine te-a asteptat toata viata, esti primul si cel mai important lucru care i s-a intamplat pana atunci. Crezi ca poti pastra controlul, dar daca nu ti-l verifici sistematic , constient, la un moment dat iti scade vigilenta si te trezesti c-ai intrat in capcana. Atunci el isi ia fata de preacuvios care se fereste de satana, nu-si explica cum ai ajuns la acele proiectii, da' ai noroc ca s-a-ntamplat asa, ca el te poate exorciza, ca-n bancul cu trecatorul accidentat de masina salvarii. Ehe, trebuie scoala pentru asta, nu gluma!
Pai nu am zis ca trebuie. Nu eu am adus iubirea in discutie. Mi se pare normal sa ii pese de tine daca ii pasa de munca lui, pentru ca tu esti munca lui. De aici si interesul pentru persoana ta. Daca totusi vorbim despre iubire, si ea este asumata doar in mediul protejat al cabinetului, atunci ar fi la fel de distructiva ca orice iubire neasumata care se manifesta doar uneori iar in rest se manifesta ca indiferenta. E genul de comportament ambivalent care ii aduce pe oameni in terapie.
Da, "ca de munca lor", normal ar fi să le pese. Dar așa cum ne pasă tuturor de munca noastră: 1. nu cred ca e vreunul care să recunoască c-o face prost (sau incomplet); 2. ne străduim s-o facem cât mai bine; 3. cât de mult ne-ar plăcea, scopul ei e s-o terminăm cât mai repede, ca să ne putem întoarce linistiți la ale noastre (sau ai noștri, dupa caz :)).
E de-nțeles să fie la fel și pentru terapeuți, munca lor este ședința ce se desfășoară în așa-numitul "cadru", în care se intră și se iese ca dintr-un rol (ambii interpretează unul). Se pare că și multe rațiuni joacă în favoarea amenajării în acest fel a cadrului, atât de ordin endogen, cât și exogen procesului ce se urmărește.
Dar înțeleg ce vreți să spuneți : că această izolare a ședinței de restul timpului e artificială și derutantă. Așa este, dar cred că nici nu-și propune să fie altfel. Motivele țin, astfel cum am mai spus, atât de rațiunile interne ale proceselor psihice, dar mai cu seamă, de nevoia de protecție a terapeutului, care, să nu uităm, prestează o muncă și e dator la atâta iubire pentru pacient câtă are pentru munca lui. E firesc deci ca atunci când încetează munca, să inceteze și iubirea pe care el o poate dărui.
Daca pacientul are nevoie de afecțiune reală, în viața de zi cu zi, n-o caută bine la terapeut. Dar cum oamenii ajung acolo tocmai pentru că realitatea nu le acoperă nevoile și sunt în mare deficit afectiv, aproape inevitabil vor face un transfer amoros asupra terapeutului, vor ajunge să proiecteze asupra lui propriile dorințe, confundând rolul pe care-l joacă în cabinet cu persoana reală și vor cere, mai mult sau mai puțin explicit, ca acesta sa fie în permanență alături de ei, ceea ce, evident, e pe-alăturea cu drumul.
Ce mi se pare mie pervers și greu de acceptat nu e că așa stau lucrurile, ci felul în care terapeutul pretinde să lucreze cu transferul pacientului și-l încurajează să se dezvolte în această zonă foarte sensibilă, în încercarea de a-l "rezolva" – nu știu cum s-o face asta, că mărturisesc că n-am stat niciodată până la sfârșit. A asista chinurile cuiva în încercarea de a descifra transferul asupra ta – persoană neimplicată afectiv, mi se pare mai cinic si mai pervers ca orice punere în act.
Însă condițiile de cadru analitic și metodă cam astea sunt, pe tărâmul lor, al iluziilor și deziluziilor pe care le nasc, voluntar sau involuntar, se dau toate bătăliile. Ca să le porți trebuie sa le accepți "in corpore", altfel ești liber să refuzi sau să renunți. Ceea ce nu te scutește de daune, dimpotrivă, dar dacă ți-ai pus deja problema să te duci la terapeut, e clar că nu mai ești ca nou, că erai oricum vătămat – fapt de natură a încuraja demersul analitic în cinismul său. Și mai ales, opțiunile, deși limitate, rămân intacte, una e oricând posibilă, iar salvarea vine de la faptul că e și obligatorie 🙂
Biata Samuela, tre' sa fie cumplit sa cresti sub imperiul interpretarii. Nu cumva pacientul asteapta iubire, si abia dupa aceea interpretare?
aici eu am o intrebare. cum sa iti iubesti toti pacientii? ia ganditi-va, sunt unii care au cate 5-6 pe zi. de unde atata rezervor de iubire pt toti? sau ii iubesti de la fix la fara un sfert..(dar chiar si-asa mi se pare mult..:-). Andra.
buna intrebarea 🙂
Si mie imi place foarte tare Irena Talaban pentru ca este originala si autentica.
Andra & Alexa: daca aveti serioase banuieli ca asta se poate, e de vazut de ce si cui i se datoreaza indoiala. E o intrebare foarte serioasa.
Ioana, nu ma refer la iubirea tandra la care nu cred ca e asa dificil de ajuns (si de pastrat) in cadrul aliantei terapeutice – care nu mi se pare mare consumatoare de "energie". Ci la acea forma de iubire pe care ti-o pot cere unii pacienti – iubirea cu I mare ca sa ma exprim asa. Cum spunea si Georgiana Branisteanu intr-un comentariu mai vechi – recomandarea e sa fi indragostit de fiecare pacient pe care il ai. Eh, referitor la asta, da, am indoieli. Cum? ce le oferi celor care vin la tine cu aceasta nevoie de indragostire? cum ii iubesti pe acesti pacienti? stim doar, indragostirea nu e doar asa cu vorbe. E o stare care se intinde pe o perioada mai lunga de timp. In experienta mea, cel putin 🙂 Andra.
Te intreb, Andra: ce-o fi iubirea cu I mare? Din punctul meu de vedere, iubirea pe care o are un parinte fata de bebelus. Bebelusul nu vorbeste, nu spune ca iubeste, doar plange si zambeste, gratificandu-si astfel mama. Bebelusul e doar un enorm potential. Ce iubeste parintele? Probabil, in afara de fiinta aceea micuta si vulnerabila, il iubeste si pe viitorul adult, fara sa-si imagineze ceva anume, ci cu speranta ca va reusi sa sadeasca in bebelus ceva di el insusi. De ce iubim, in general, nu numai pacienti sau copii? O intrebare la care unii raspund scriind carti. Ingaduie-mi sa nu fac acest efort acum. Te rog doar sa te gandesti ce ii permite analistului tau sa te suporte atunci cand esti insuportabila, ce ii permite sa spere ca iti vei reveni, ce-i ingaduie sa nu te urasca definitiv, de ce te iarta si te asteapta cu speranta ca ai sa intelegi.
Indragostire? Nu. E ceva mult mai profund si mai stabil.
Starea de disponibilitate a analistului nu scade cu numarul de pacienti. Iubirea nu e ceva cantitativ. Ea nu se consuma, nu e divizibila, de aceea nu avem a ne teme ca o pierdem in favoarea celorlalti pacienti. Iubirea e o stare de deschidere care ne permite relatii profunde cu mai multi oameni in acelasi timp. Ne iubim si copiii, si partenerii, si pacientii, si nu se incurca planurile decat in prezenta unui conflict. Dar asta o lasam pe alta data.
'Te rog doar sa te gandesti ce ii permite analistului tau sa te suporte atunci cand esti insuportabila,…..etc"
Banii, Ioana, niciun psihanalist nu te suporta fara sa-i platesti pentru asta. Daniela
Probabil, Daniela, ca atunci cand esti capabil sa urasti, nici macar banii nu te pot tine aproape de un pacient insuportabil.
Daca iti banuiesti analistul ca asta face, incerci sa lamuresti situatia. Daca ramai nelamurita, pleci…
Iubirea e valabila oricand si oriunde. "Iubirea" valabila 45 de minute pe saptamana daca au platit inainte cred ca duce la o alienare a sensului acestui cuvant. In afara de asta,oricat de mare ar fi nevoia de afectiune a cuiva, cred ca si capacitatea de a interpreta relatia terapeutica drept sigura si plina de iubire se termina cand devii constient ca odata incheiata terapia, pe terapeut nu il mai intereseazadaca esti viu sau mort. Ca putem vorbi despre responsabilitatea fata de propria profesie,despre bunavointa si deschidere fata de alt om,despre dorinta de a oferi altuia ce are nevoie pentru a se vindeca, e alltceva.
Nici nu trebuie sa te iubeasca, trebuie sa aiba mijloace eficiente pt a te putea ajuta. Dar pentru ca nu are, iti flutura aceasta iluzie. Tu natural te opui iluziei, la-nceput e hilar sa-l vezi cum se poarta ca si cum fix pe tine te-a asteptat toata viata, esti primul si cel mai important lucru care i s-a intamplat pana atunci. Crezi ca poti pastra controlul, dar daca nu ti-l verifici sistematic , constient, la un moment dat iti scade vigilenta si te trezesti c-ai intrat in capcana. Atunci el isi ia fata de preacuvios care se fereste de satana, nu-si explica cum ai ajuns la acele proiectii, da' ai noroc ca s-a-ntamplat asa, ca el te poate exorciza, ca-n bancul cu trecatorul accidentat de masina salvarii. Ehe, trebuie scoala pentru asta, nu gluma!
Pai nu am zis ca trebuie. Nu eu am adus iubirea in discutie. Mi se pare normal sa ii pese de tine daca ii pasa de munca lui, pentru ca tu esti munca lui. De aici si interesul pentru persoana ta. Daca totusi vorbim despre iubire, si ea este asumata doar in mediul protejat al cabinetului, atunci ar fi la fel de distructiva ca orice iubire neasumata care se manifesta doar uneori iar in rest se manifesta ca indiferenta. E genul de comportament ambivalent care ii aduce pe oameni in terapie.
Da, "ca de munca lor", normal ar fi să le pese. Dar așa cum ne pasă tuturor de munca noastră:
1. nu cred ca e vreunul care să recunoască c-o face prost (sau incomplet);
2. ne străduim s-o facem cât mai bine;
3. cât de mult ne-ar plăcea, scopul ei e s-o terminăm cât mai repede, ca să ne putem întoarce linistiți la ale noastre (sau ai noștri, dupa caz :)).
E de-nțeles să fie la fel și pentru terapeuți, munca lor este ședința ce se desfășoară în așa-numitul "cadru", în care se intră și se iese ca dintr-un rol (ambii interpretează unul). Se pare că și multe rațiuni joacă în favoarea amenajării în acest fel a cadrului, atât de ordin endogen, cât și exogen procesului ce se urmărește.
Dar înțeleg ce vreți să spuneți : că această izolare a ședinței de restul timpului e artificială și derutantă. Așa este, dar cred că nici nu-și propune să fie altfel. Motivele țin, astfel cum am mai spus, atât de rațiunile interne ale proceselor psihice, dar mai cu seamă, de nevoia de protecție a terapeutului, care, să nu uităm, prestează o muncă și e dator la atâta iubire pentru pacient câtă are pentru munca lui. E firesc deci ca atunci când încetează munca, să inceteze și iubirea pe care el o poate dărui.
Daca pacientul are nevoie de afecțiune reală, în viața de zi cu zi, n-o caută bine la terapeut. Dar cum oamenii ajung acolo tocmai pentru că realitatea nu le acoperă nevoile și sunt în mare deficit afectiv, aproape inevitabil vor face un transfer amoros asupra terapeutului, vor ajunge să proiecteze asupra lui propriile dorințe, confundând rolul pe care-l joacă în cabinet cu persoana reală și vor cere, mai mult sau mai puțin explicit, ca acesta sa fie în permanență alături de ei, ceea ce, evident, e pe-alăturea cu drumul.
Ce mi se pare mie pervers și greu de acceptat nu e că așa stau lucrurile, ci felul în care terapeutul pretinde să lucreze cu transferul pacientului și-l încurajează să se dezvolte în această zonă foarte sensibilă, în încercarea de a-l "rezolva" – nu știu cum s-o face asta, că mărturisesc că n-am stat niciodată până la sfârșit. A asista chinurile cuiva în încercarea de a descifra transferul asupra ta – persoană neimplicată afectiv, mi se pare mai cinic si mai pervers ca orice punere în act.
Însă condițiile de cadru analitic și metodă cam astea sunt, pe tărâmul lor, al iluziilor și deziluziilor pe care le nasc, voluntar sau involuntar, se dau toate bătăliile. Ca să le porți trebuie sa le accepți "in corpore", altfel ești liber să refuzi sau să renunți. Ceea ce nu te scutește de daune, dimpotrivă, dar dacă ți-ai pus deja problema să te duci la terapeut, e clar că nu mai ești ca nou, că erai oricum vătămat – fapt de natură a încuraja demersul analitic în cinismul său. Și mai ales, opțiunile, deși limitate, rămân intacte, una e oricând posibilă, iar salvarea vine de la faptul că e și obligatorie 🙂