La Bienala de la Veneţia 2013

Veneţia este oraşul unei tradiţii picturale multiseculare de o bogăţie cu care nu poate rivaliza decât cu a Florenţei; în acelaşi timp este un centru al artei contemporane, dacă nu ar fi decât prin bienala de pictură, anul aceasta a cincizeci şi cincea.

Cât de palpabilă este diferenţa dintre două epoci! Întrega pictură veneţiană, de la Antonio Vivarini la Giandomenico Tiepolo musteşte de observaţii psihologice fine, de extaze mistice, de o simbolică bogată… este o explozie, o supraabundenţă de sensuri… o voinţă formală maximă de-a reda vâltoarea vieţii, a evenimentului…

Arta contemporană, într-o proporţie notabilă, pare că nu exprimă nimic altceva decât voinţa de-a proclama absenţa oricărui sens. Un astfel de demers se exprimă sau prin variate reprezentări ale neantului (suprafeţe vide sau cvasivide) sau prin devitalizare: fragmente detaşate de trupuri, cadavre, sânge.

Vechea preocupare a „mesajului”, atât de caracteristică artei realist-socialiste, este vizibilă în pavilionul venezuelian din pricina ideologiei de stat chaveziste. În pavilionul Rusiei găsim o tratare anecdotică, de altfel amuzantă, a mitului ploii de aur care se abate asupra lui Danae, un fel de-a satiriza cultul lui Plutos al societăţii ruseşti actuale.

România, dovedind un gust cert pentru amestecul genurilor a trimis, spre onoarea ei, o echipă de dansatori contemporani, animată de Manuel Pelmuş, exteriorizând o cinetică stilizată.

„Ultimul om” descris de Nietzsche ca o fiinţă exclusiv preocupată de binele propriu, de comoditate, pare să fie prezent şi triumfător. „Ultimul om” nu are nevoie de simboluri, a evacuat conţinutul miturilor, trăieşte în două dimensiuni… „ultimul om” este un „om plat”. Trăirile simbolice îl afectează prea puţin. Conform unui vechi obicei, ai fi ispitit să acorzi un sens simbolic figuraţiei contemporane; o mână inviziblă te opreşte, o voce care se aude te îndeamnă să te abţii de la intepretări.

Când vorbim despre „moartea omului” (proces în care este implicat „ultimul om”), vorbim şi despre moartea interpretării, golirea simbolului de conţinut. Dar această moarte este un fenomen spectaculos, cu multe convoluţii… pe lângă reprezentarea morţii şi a vidului nu putem trece indiferenţi.