
Netflix, probabil cel mai mare provider de media din America de Nord, a inceput sa isi produca propriile seriale. Dupa ce a debutat cu House of Cards si Arrested Development, Orange is the New Black a devenit un serial extrem de popular. Avantajul in sistemul de distributie Netflix este ca poti sa vezi serialul integral online, fara sa astepti o saptamana ca sa vezi episodul urmator. Atacat ca producator de bulimie TV, Netflix isi doreste sa schimbe regulile in distributia de seriale de televiziune, care sunt acum mai mult sau mai putin dictate de HBO.
Orange is the New Black face parte din campania Netflix care ofera un tip de televiziune proaspata si spune lucruri importante prin entertainment. Mi se pare ca serialul isi atinge bine tintele. Desi subiectul este in aparenta mai degraba senzational, directorul si scenaristii stiu sa spuna o poveste adictiva, care se apropie prin pertinenta comentariului social de Sopranos sau Mad Men. Luand ca pretext o inchisoare pentru femei, creatorii serialului se iau la tranta cu temele importante ale Americii de astazi: sexualitate, rasism, inegalitate sociala si politica relatiilor sociale. Vehiculul povestii este personajul Piper Chapman, o femeie care este condamnata pentru ca e implicata in traficul de droguri. Pentru ca vine dintr-o familie de clasa mijlocie, si pentru ca prietenul e jurnalist si scrie pentru The New York Times si radioul national, cei care urmaresc serialul pot sa se identifice cu pozitia liberala de stanga, care reprezinta filtrul ideologic al scenariului. Piper se defineste ca umanista si laica, il place pe Richard Dawkins, incearca sa nu foloseasca stereotipuri rasiale ofensatoare, vrea sa imbunatateasca viata colegelor cu o pista de alergat si crede ca sexualitatea e fluida si ca toti suntem asezati pe un grafic de tip Kinsey (Alfred Kinsey argumenta in anii ’50 ca sexualitatea umana nu se incadreaza strict intr-un binom hetero-homo). Totusi, Piper Chapman nu este doar o o fidela credincioasa a cultului liberal. Piper isi pune intrebari legate de cum este folosita experienta ei in jurnalismul popular, care ii sunt relatiile cu femeile din inchisoare si cum ii este afectata intelegerea lumii din jurul ei de pozitia ei de clasa.
Cea mai interesanta poveste, dupa mine, nu este drama erotica, si nici fundalul politic al conflictelor dintre detinute, cat relatia intre gardieni si femeile incarcerate. Atunci cand exista un conflict direct, asa cum se declanseaza intre unul din gardieni si bucatareasa sefa, ambele parti stiu sa administreze lovituri decisive, folosindu-se de resursele care vin din pozitia lor in ierarhia inchisorii. Detinutele nu sunt victime pasive ale unui aparat disciplinar; ele, atunci cand au resurse, pot sa se opuna eficient suprastructurii inchisorii. Ca in istoria pe care Foucault o face subiectivitatii noastre politice in Discipline and Punish, Orange is the New Black ofera o metafora concreta a relatiilor umane pe care trebuie sa le navigam cu totii. In lumea inchisorii nu mai exista buni si rai, cat aliati si inamici. Relatiile devin contingente in functie de razboaiele care sunt conduse in functie de anumite interese. Aici vad eu importanta serialului, care descrie bine o lume de adversitati politice contingente si fluide. Putem sa intelegem mai bine de ce doi candidati democrati la presedintie (Barack Obama si John Kerry), care si-au facut o cariera din denuntarea razboiului din Irak, acum vand pe piata politica un razboi cu Siria. Ca intr-o inchisoare, e important cine iti este aliat si cu ce problema se confrunta el. Dar chiar si in astfel de conditii de conflict permanent, aliantele si solidaritatile sunt cele care fac viata de trait.
Bogdan Popaeste pasionat de psihanaliză, iar pe Gradiva încearcă să îşi dea seama de ce. A publicat lucrări despre istoria gândirii politice, feminism, queer theory şi psihanaliză relaţională. |
DE ACELAŞI AUTOR
Toate articolele acestui autor
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.