S-a întâmplat pe strada Portas de Santo Antão. Un bărbat a venit spre mine şi m-a întrebat unde putea să găsească de lucru. Mi-a spus că venea din Arouca [oraş la est de Porto], unde lucra în grădinărit. Mi s-a părut disperat.

Nu am putut decât să-i sugerez să meargă pe şantiere pentru a întreba dacă era un loc pentru el. Și nu am putut să nu mă gândesc că spre Arouca ar fi avut mai multe şanse decât aici în Lisabona. În epoca bunicii mele, a emigra spre capitală reprezenta speranţa de a fugi de un destin de sărăcie eternă; astăzi, a face acelaşi drum este înainte de orice un act de disperare. Cum am ghicit la acest om.

Statisticile despre şomaj sunt teribile. Într-un mod sau altul, cu mai mult sau mai puţină convingere, politicienii cred că pot face ceva împotriva şomajului. Că pot să-l facă să scadă repede. Se înşală şi ne înşală.

Falimentul micilor cafenele

Acum doi ani, nimeni nu prevedea nivelul şomajului de astăzi din Portugalia. Nimeni nu s-ar fi gândit că este posibil ca şomajul să ajungă la un asemenea nivel, aproape de 18%, şi străzile să nu fie încă în flăcări.

Mai întâi, evoluţia şomajului a depăşit aşteptările, apoi nu s-a comportat după cum prevedeau “indicii” macroeconomiştilor. Recesiunea a distrus mai multe slujbe decât ne aşteptam pentru că erau mai multe slujbe în pericol decât ne imaginam.

Mai ales în domeniul comerţului şi restaurantelor, poate şi pentru că deschiderea acestui gen de mici afaceri era forma noastră preferată de antreprenoriat. Portugalia a ajuns să aibă de patru ori mai multe restaurante şi cafenele la o mie de locuitori decât media europeană. Și portughezii cheltuiau dublu faţă de un german, în procente din câştig, pentru a mânca în oraş. Mici alterări ale obiceiurile de consum, precum cele înregistrate pe timp de criză, s-au dovedit a fi fatale pentru acest domeniu economic.

Dilema economiilor moderne

Diminuarea activităţii economice, afectând mai mult aceste sectoare, a generat mai mult şomaj decât prevedeau modelele macroeconomice.

În luna aprilie, Galp a inuagurat, solemn, rafinăria sa renovată din Sines. Este vorba de cea mai mare investiţie industrială făcută vreodată în Portugalia: 1,4 miliarde de euro. Noua rafinărie va avea un impact enorm asupra balanţei noastre de plăţi, pentru că trecem de la importatori la exportatori de motorină. Totul excelent. Cu excepţia impactului pe piaţa muncii: doar 100 de muncitori. Nimic, sau aproape nimic.

Acest exemplu este revelator pentru dilema economiilor moderne. Investiţii enorme, chiar investiţii în industria grea, sunt capabile să aibă un mare impact asupra competitivităţii şi balanţei externe, dar creează foarte puţine locuri de muncă. Ceea ce se întâmplă la Galp se întâmplă puţin în toată industria, în Portugalia precum în restul Europei.

Și de aceea trebuie să privim la rece promisiunile de “reindustrializare”care acum au intrat în limbajul guvernanţilor noştri şi al omologilor lor europeni: poate fi bine pentru PIB, dar are prea puţin impact asupra slujbelor, şi una dintre marile probleme europene este şomajul. Este suficient să ne gândim că în ultimii patru ani au fost distruse şase milioane de locuri de muncă în toată Europa, după cum a amintit recenta Organizația Internaţională a Muncii (OIM).

O dilemă cu prea puţine soluţii

În Europa, sunt încă alţi factori care îngreunează o mai bună creare de locuri de muncă. Mai întâi este lipsa de inovaţie, un front pe care pierdem multe în favoarea Statelor Unite. Un al doilea factor este costul relativ mare al muncii şi rigiditatea pieţei. Pentru a face acelaşi produs, o fabrică americană are mai mulţi operatori, una europeană are mai mulţi roboţi. Pare mai modern, dar generează problemele cu locurile de muncă pe care le cunoaştem. Al treilea factor este o dinamică demografică defavorabilă, care creează o mare presiune financiară dat fiind că astfel se ajunge la multe costuri pentru protecţia socială şi presupune mai puţin sânge proaspăt şi oameni experimentaţi pe piaţa muncii. Nu va fi uşor să schimbăm această stare de lucruri.

Se ştie că fără o creştere de peste 2% nu există o creştere netă a locurilor de muncă. Acum asta este tot mai mult o utopie – în Portugalia, în Spania, în Franţa, poate chiar şi în Germania. Ceea ce înseamnă că intrăm într-o epocă de şomaj cronic. Dacă nu schimbăm multe în contractul nostru social.

Este suficient să ne gândim la următoarea dilemă. Prin toată Europa creşterea speranţei de viaţă şi imposibilitatea susţinerii sistemelor de pensii i-au făcut pe politicieni să crească vârsta de pensionare. Nu pare să existe o altă soluţie având în vedere tradiţionala separare între copilărie şi tinereţe, vârstă activă şi bătrâneţe. Totuşi, rămânând prea mult timp pe o piaţă a muncii care nu creşte, cei mai în vârstă nu lasă locul tinerilor, ceea ce se traduce printr-un şomaj în rândul tinerilor record. Dar cum economiile nu au cum să plătească o populaţie mai mare de pensionari, orice soluţie pare blocată.

Dacă nu vor apărea soluţii inovatoare, cum ar fi existenţa unor perioade de tranziţie între vârsta activă şi bătrâneţe caracterizate prin slujbe cu jumătate de normă, cu salarii mai mici. Trebuie deci să ne gândim la alte moduri de a repartiza un bun care, fără îndoială, este mai rar decât ne imaginam – slujba remunerată – şi să găsim moduri diferite de a petrece timpul liber, activităţile recreative, şi forme de a trăi mai puţin determinate de absenţa limitelor în termeni de acces la bunurile de consum.

No Result