Ce este un profet?
Profetul este un înainte-văzător, un vizionar. Profeţii biblici, însă, nu erau numai ghicitori ai viitorului, ci şi critici ai prezentului. De fapt, previziunea rezulta dintr-o meditaţie radicală asupra prezentului, iar autoritatea profetului îşi găsea izvorul în inspiraţia divină.
Prim profet al neamului său, Moise, este creatorul iudaismului. În Moise identificăm cu claritate contactul cu Dumnezeu şi proiectul pentru popor. Profeţi mai sunt numiţi, din oficiu am putea spune, toţi întemeietorii de religii, fiindcă au prin definiţie o misiune, sunt adresanţii unui mesaj divin, intermediari indicând popoarelor o nouă cale.
Mohamed se desemnează pe sine ca pecetea profeţiei. După el nu mai poate exista alt profet. Deşi el a formulat-o, trebuie să fie exigenţa oricărui fondator de religii.
În secolul al nouăsprezecelea reapar profeţii, de un gen nou… în loc să-şi justifice autoritatea de la Dumnezeu, o realizează prin proclamarea absenţei providenţei. Sunt profeţii morţii lui Dumnezeu… Dar faptul că în mesajul profetic precumpăneşte negativitatea nu trebuie să descumpănească. La urma urmelor şi profeţii biblici de după Moise sunt mai mult critici decât constructivi. Ce-i defineşte este proclamarea unei Absenţe. Autoritatea lor rezultă din ştiinţă şi antropologie… din animalitatea omului.
Cel mai aproape de formula profetică este Nietzsche. În Also sprach Zarathustra se exprimă cu emfaza grandioasă a profetului. Justificarea profeţiei nemaivenind din in-spiraţie (literalmente, din incorporarea Duhului), nu poate veni decât din raţiune, promovată la rangul de instanţă divină. Marx spune că a fi radical este să porneşti de la rădăcina lucrurilor, iar în materie de om rădăcina este însuşi omul (nu mai credem în Dumnezeu, deci omul este la originea omului).
Dacă omul se justifică prin om, atunci şi viaţa se justifică prin viaţă… preamărirea vieţii ca absolut, ca valoare primită fără să fie dată este fundamentul mesajului profeţilor atei. Care este relaţia dintre această proclamare şi istoria secolului din care am ieşit?
Ion Vianueste psihiatru, romancier, memorialist, eseist, un observator constant şi atent al vieţii intelectuale şi publice de la noi şi de pretutindeni. |
DE ACELAŞI AUTOR
Toate articolele acestui autor
Foto: John Jude Palencar, Prophet No. 2
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Frumos articol. Merci! 🙂
relatia acestei proclamari o re-gasim cu acuratete in prezent, mai ales in tendinta oamenilor de a se indrepta cu vigilenta catre natura omului. si aici ma refer atat la natura inconjuratoare, cat si la natura care ne-a oferit viata, natura universului ce tinde catre actualizarea si re-echilibararea fortelor contrarii care au existat in secolul trecut, si anume lupta aceasta dintre Dumnezeu si Om. dar toate acestea, in planul mioritic romanesc. (intrebarea lui vianu isi gaseste si alte raspunsuri in functie de modelul cultural la care se raporteaza limba in care respondentul afirma raspunsul gandindu-l.)
Nu poate fi "lupta" intre Dzeu si om.Omul e creatia lui Dzeu,depinde de om in a-i urma calea (in moralitate,dragoste de aproape,familie- parinti,sotie/sot,copii,decenta,responsabilitate s.a.m.d.) si a trai cum avem exemple la tot pasul,media abunda astazi,in obsesie de ban,consumerism exagerbat,iresponsabilitate,nepasare de familie si de ceilalti,apucaturi sexuale degradante si parteneriat multiplu s.a.m.d.).
Ateismul si iubirea de sine golesc sufletul si il fac pe om sa se transforme in egoist,degradandu-l,neexistand prea multe diferente fata de regnul din care provine,poate doar constiinta (si nici atat).