Singura tăcere care ar trebui ruptă este aceea a pudorii ipocrite, pe care unii o numesc tact, dar care sufocă puţinul adevăr pe care l-am putea avea în relaţia cu alţii. Aşadar, acest prieten mi-a povestit aseară că s-a îndepărtat de soţie: nu o mai doreşte şi nici nu găseşte curajul să îşi mărturisească faptul că eşecurile sale nu sunt din cauza oboselii, ci a excesului de tandreţe care le-a înecat viaţa de cuplu şi care, în ceea ce-l priveşte, l-a făcut neputincios.
Duşmanul cel mai mare al sexului nu este infidelitatea, aşa cum părem a crede, ci iubirea. Din momentul în care nu mai simţim nevoia să ne rănim, să ne umilim partenerul, din clipa în care pierdem din vedere această lege care ne reduce adversarul la propria noastră măsură, din acea clipă pedeapsa cade, implacabilă. Numai femeile crude ne pot reţine. Numai călăii ştiu să-şi afle drumul spre inima noastră. Ai putea la fel de bine să intri la mânăstire, dacă ar exista aici vreo tânără asiatică dedicată cultului tăcerii, cu care, belicos, să faci câţiva paşi.
 Roland Jaccardeste scriitor. Nihilist, a fost un apropiat al lui Cioran şi Louise Brooks. A scris mult despre psihanaliză. Trăieşte la Paris. |
DE ACELAŞI AUTOR
Toate articolele acestui autor
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Vai, ce frumos scrie Roland Jaccard! 🙂
Frumos, frumos, intr-adevar. Dar nu trebuie sa cauti o asiatica la manastire sa te ranesti. Cred ca sunt posibilitati minunate mult mai aproape, as indrazni sa spun chiar europeni si europene antrenati pentru cruzime:) Jaccard e fascinat de japoneze.
Pana la urma psihanaliza franceza isi gaseste justificarea…