Harmony Korine are o viziune: patru fete în bikini, purtând cagule roşii şi jefuind turişti. E întotdeauna preferabil, când faci un film, să pleci de la o viziune, decât de la o idee. Mai rămâne totuşi să găseşti şi locul potrivit pentru a le pune în scenă pe aceste patru adolescente nebunatice care, fără să-l cunoască pe taica Ubu, i-au adoptat pe loc filosofia:
Într-o zi îi voi omorî pe toţi, apoi voi pleca.
Iată o formă de misticism care valorează mult mai mult. Aşadar, locul. E obligatoriu: Florida, acolo unde Spring Breakers debarcă pentru a afla că viaţa nu poate fi învăţată din manualele de şcoală.
Un film iniţiatic, prin urmare, dar şi un poem muzical pop. Şi o capodoperă, graţie unei mizanscene indolente şi a unui montaj furios. Mă aşteptam la un clasic film cu adolescenţi, în genul simpatic, fără îndoială, dar convenţional prin vulgaritate, şi am descoperit această operă sofisticată, ornată cu bomboane şi care te face să-ţi doreşti să lingi ecranul. Exact ce şi-a dorit Harmony Korine. Bineînţeles că filmul e provocator. Şi? Bineînţeles că nu vrea să semnifice nimic. Ce uşurare! Este cinema pur, cu patru nimfete în bikini şi un James Franco gangsta. E o plăcere care nu se refuză. Iar când Harmony Korine spune că el este cel mai american dintre cineaşti, cu excepţia lui Clint Eastwood, ne vom abţine să îl contrazicem. Desigur că avem dreptul să nu ne placă filmele americane. Dar acesta nu e niciodată un semn prea bun.
 Roland Jaccardeste scriitor. Nihilist, a fost un apropiat al lui Cioran şi Louise Brooks. A scris mult despre psihanaliză. Trăieşte la Paris. |
DE ACELAŞI AUTOR
Toate articolele acestui autor
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Fetele rele 🙂