Amintiri prin usa intredeschisa a copilariei…

„Norocul” familiei noastre a fost că un comisar de poliţie din Iaşi, unde locuiam, l-a anunţat pe tata, precum şi pe cei doi fraţi ai lui, comunişti în ilegalitate, că a două zi urmează să fie executaţi de legionari, şi tot el ne-a condus pe toţi până la Ungheni, unde am trecut graniţa spre Basarabia. Era 7 noiembrie 1940, pe vremea „Statului Naţional-Legionar”. Pogromul a avut într-adevăr loc imediat după ce am plecat. Mai târziu am aflat că toată averea noastră a încăput pe mână acelui comisar de poliţie, inclusiv şapte maşini de cusut foarte speciale – tata şi cei doi fraţi ai lui erau cizmari.

Imediat ce am ajuns la Chişinău, serviciile de securitate sovietice (NKVD) au început să-i interogheze pe cei trei bărbaţi sub acuzaţia că ar fi „spioni români”. Pe data de 22 iunie 1941 a avut loc primul bombardament româno-german asupra Chişinăului; era ora 4 dimineaţa, iar eu, copil de 8 ani, mi-am pierdut ochiul drept, şi am primit şi o altă rană de schijă la cap. După asta toată familia noastră, formată din tata, cei doi fraţi ai lui, mama, eu şi fratele meu şi bunica Roza, am fost arestaţi de sovietici, la fel ca şi alte familii de români-moldoveni. Deşi Uniunea Sovietică tocmai fusese atacată prin surprindere, se pare că NKVD n-avea altă treabă mai urgentă de făcut decât să-şi continue neperturbat operaţiunile dinainte planificate.

Am fost conduşi cu toţii sub pază militară, pe jos, până dincolo de Nistru, unde ne-au îmbarcat într-un tren care, după o lună de mers, s-a oprit la Handâga (Хандыга), un centru de redistribuire al Gulag-ului, la circa 300 kilometri la nord-est de Iakutsk şi la peste 6 000 kilometri de Chişinău. Aici a murit, de frig şi foame, bunica Roza. În 1943, când aproape toţi bărbaţii deţinuţi au fost trimişi pe front, mama, eu şi fratele meu, am fost expediaţi, fără acte, în Uzbekistan, oraşul Urghenci (Ургенч), regiunea Horezm, la 1 100 kilometri vest de Taşkent.

După ce am scăpat din îndepărtata Iakutie, unde iarna temperaturile ating curent minus 55 de grade, şi după ce am mai stat 2 ani în Uzbekistan, unde vară temperaturile curente sunt de plus 45 de grade la umbră, iată-mă în anul 1945, la vârstă de 12 ani, la Chişinău, împreună cu mama şi fratele meu, într-un beci, cu o podea din pământ bătătorit, pe vestita stradă Aziatskaia, sediul preferat al hoţilor şi bandiţilor de toate culorile, figuri generate de foametea cumplită a acelor ani.

Comandantul recunoscut al acelei „populaţii infracţionale„ era Abraşa, un evreu roşcovan, dinamic, potenţial proprietar a tot ce nu era bine păzit ! Acest Abraşa era divinizat de toţi nevoiaşii din zonă, pentru că era un gen de Robin Hood, care se îngrijea de toţi neputincioşii bătrâni şi invalizi !

Abraşa m-a remarcat imediat ce am apărut în „zona„ lui, probabil, în primul rând pentru că aveam părul de un roşu aprins, exact ca al lui. M-a luat sub aripa lui şi mi-a fost mentor şi profesor instructor în meseria sa preferată. Iar eu nu l-am dezamăgit decât o singură dată (o să relatez mai încolo momentul), ba chiar eram încântat că mă lăuda pentru inventarea unor noi procedee de însuşire a ceea ce aparţinea altora.

Prioritatea numărul unu era procurarea de hrană. Eu inventasem o suliţa cu multe cuie lungi, fixate la un capăt. În zonă exista un depozit militar de cartofi, la demisolul unui bloc, scăpat întreg după bombardamentele cumplite ale nemţilor asupra Chişinăului. Blocul era plasat pe colţul unei străzi şi era păzit de o sentinelă („ceasovoi„) înarmată, care patrula pe ambele laturi ale acelui colţ. Când paznicul trecea de pe o latură pe alta, eu, şi mai târziu şi alţi copii, împungeam cu suliţa prin ferestruicile beciului grămada de cartofi şi fugeam repede cu prada spre ruinele de vizavi, unde alţi „meseriaşi„ asemenea nouă aşteptau cu sacul care, încet-încet, se umplea. Toată recolta revenea indiscutabil lui Abraşa, care făcea apoi împărţirea pe familii, alinând în acest fel, într-o măsură oarecare, foametea infernală. De menţionat că pâinea pe cartele se distribuia cam odată la 3 zile, şi de multe ori trecea şi o săptămâna până când se răspândea strigătul: 

se dă pâine!

O altă stratagemă „tehnologică„ am aplicat-o după ce am observat cum la trecerea prin curbe a căruţelor militare cu pâine, cei doi căruţaşi aveau un „unghi mort„ al vederii, spre partea exterioară a curbei. În acest moment, unul din noi se repezea la spatele căruţei şi scotea câte o pâine de sub prelată! Din nou, tot Abraşa făcea împărţirea, la sfârşitul zilei. Până la aceste episoade, Abraşa ne trimitea cu „şpârlă„ (amestec de spirt cu apă), la gardul de sârmă ghimpată al zonei cu prizonierii germani care lucrau la reconstruirea clădirilor din oraş şi care aveau prioritate în aprovizionarea cu pâine faţă de populaţia liberă sovietică (!), şi făceam acolo schimbul: pâine contra şpârlă.

Principialitatea şi „onoarea„ unor hoţi este în multe cazuri mai autentică decât a multor oameni aşa-zis cinstiţi. Într-una din escapadele în care Abraşa m-a băgat printr-o fereastră mică într-o locuinţa, unde banuia ca se gaseste spirt, dar eu am văzut pe masă şi cartele de pâine pe care, fără să stau pe gânduri, le-am băgat în buzunar. Foarte mândru de ispravă mea, i le-am întins lui Abraşa, care mai roşu la faţă decât roşul sau obişnuit, mi-a tras o bătaie de neuitat, repetând de câteva ori: 

Să nu iei pâinea de la gura omului, niciodată! Ai înţeles?

Şi n-am scăpat decât după ce am strigat: 

Am înţeles!

si am returnat cartelele la locul lor.

Activitatea mea în această „meserie„ s-a încheiat odată cu moartea lui Abraşa, împuşcat de o bandă de tâlhari care au considerat că Abraşa le-a încălcat teritoriul. Aşa că a trebuit să încep din nou să merg la şcoală, de unde am lipsit 3 luni şi eram pe punctul de a fi declarat repetent. Numai abilităţile mele pentru matematică, foarte apreciate de un profesor, care s-a pus de-a latul consiliului pedagogic al şcolii, mi-a salvat anul şcolar, bineînţeles după trecerea tuturor examenelor, la toate materiile.

În octombrie 1947 ne-am întors în România, dar fără tata, care fusese trimis pe front în 1943 şi a fost apoi băgat înapoi în lagăr, de unde s-a întors la noi la Iaşi abia în 1965. Unul dintre unchi murise pe front, iar celălalt a supravieţuit războiului şi s-a întors în România împreună cu noi.

Foametea îndelungată lasă urme adânci, de netratat, asupra unui om. Şi astăzi sunt obsedat de grija pâinii şi nu-i înţeleg pe cei care fac risipă, aruncând la gunoi o pâine numai pentru că e prea „uscată„.

Lumea de azi, în special a celor parveniţi, uită să respecte pâinea, la fel ca şi pe Dumnezeu (dacă au un Dumnezeu).

Acum, în perioada sărbătorilor de iarnă, când majoritatea oamenilor fac risipă de alimente, cei care au această posibilitate ar fi bine să se gândească o clipă, fie la propria experienţă într-ale foametei, fie la cei care nu au ce pune pe masă, nici acum, nici altădată.

Şi să dea din pâinea lor şi celor care nu o au, pentru că nu există binefacere mai mare decât să hrăneşti o gură flămândă.

Preluat de pe Acum