Masa rotunda a conferintei, prezidata de J. L. Dorey, terapeut de familie, vice-presedinte Apsylien, a fost formata din Philippe Robert, psihanalist de cuplu, director al departamentului de cercetare din Universite Paris Descartes, Christiane Joubert, psihanalist de cuplu si familie, presedinte Apsylien si Anne Loncan, pedo-psihiatru, presedinte S. F. T. F. P (Societatea Franceza de Terapie Familiala Psihanalitica).

Acestia au prezentat fiecare cate o vinieta clinica menita sa arate care sunt provocarile si dificultatile noilor configurate ale legaturilor care impun gandirea unor noi dispozitive.

Christiane Joubert a vorbit despre configuratiile particulare ale legaturilor de familie si de cuplu supuse mutatiilor culturale importante. A subliniat existenta unei crize, insa aceasta poate constitui un reper pentru evolutie. A reluat ceea ce A. Ruffiot spunea despre cuplu, „in fond, cuplul este o nebunie in doi”, doua corpuri inscrise intr-un psyche unic si a adaugat ca un cuplu soseste in terapie atunci cand se produce dez-inscrierea acestor corpuri. A vorbit despre fragilitatea cuplului actual si despre fluctuatia continua intre atasament si dorinta de a fi intr-o continua cautare. De asemenea, despre rolul important pe care il joaca transgenerationalul in constituirea legaturii de cuplu. Vinieta clinica expusa a atins o problematica dificila si anume reamenajarea cadrului. Situatia prezenta un cuplu care venea de 4 ani in terapie si care, la un anumit moment, a cerut analistului ca fiecare dintre cei doi sa fie primiti si individual. Intr-o prima faza analistul a refuzat, oferind recomandari catre alti colegi care ar putea primi aceasta cerere. Dar cuplul a insistat si analistul a acceptat, specificand ca intalnirile individuale vor ramane parte a terapiei de cuplu si se vor adresa legaturii de cuplu si nu unui travaliu psihic individual. Sedintele invididuale cu fiecare parte a cuplului aveau sa impartaseasca analistului amintiri de o violenta extraordinara legate de copilarie si adolescenta. Aceasta violenta, care nu putea fi adusa direct in spatiul cuplului, s-a sprijinit pe analist care reprezenta o figura a legaturii de cuplu, pentru ca mai apoi sa poata fi vorbita si in terapia de cuplu. Reamenajarea cadrului a venit in intampinarea unei nevoi a procesului terapeutic, iar analistul a ales sa dea curs empatiei pentru cuplul cu care lucra de multa vreme si sa raspunda nevoii acestuia de a aduce violenta ce constituia un depozit toxic.

A. Loncan a vorbit despre modul in care terapia familiala remobilizeaza o re-emergenta a unor legaturi primare insuficient individuate. Este o re-editare inovatoare traita in reciprocitate cu analistul. Legatura hraneste psihicul si travaliul legaturii poate opri o hemoragie libidinala care produce o suferinta si un ecou in mai multe generatii. Vinieta prezenta a expus o situatie a unei familii recompose in care legaturile din mama vitrega si fiica erau in mare suferinta. Terapia avea sa puna in evidenta o serie de pierderi si rupturi repetate, un tata absent si o mama naturala care s-a sinucis. Legatura fantoma (legatura dintre fiica si mama moarta), asa cum a numit A. Loncan, este cea care produce o suferinta impalpabila, genereaza frica, are un caracter criptic si re-emerge in legaturile actuale ale familiei, cerandu-si dreptul la a fi numita si la doliu. Rezonanta prin inter-fantasmatizare din legaturile actuale se reactiveaza in familie si in campul transfero-contratransferential.

Ph. Robert a abordat problematica la fel de dificila a supervizarii echipelor care lucreaza cu grupuri in institutii si pozitia de exterioritate a terapeutului in institutie. Trei scurte viniete au folosit pentru a argumenta situatiile dificile si rolul tot mai solicitant al analistului. Prima s-a referit la supervizarea unei echipe care lucra cu un grup de toxicomani, intr-o situatie in care unul dintre pacientii din grup tocmai luase o supradoza si murise. Intr-un grup extrem de afectat de vestea mortii pacientului, dominat de tacere si vinovatie, analistul, intr-o profunda empatie cu grupului, exprima aproape la limita actului despre pacientul decedat: „Ce ticalos”. Grupul are o reactie foarte vie, de furie, care permite mobilizarea unei discutii despre ceea ce se intamplase si inceputul unui proces de doliu. A doua se refera la supervizarea unei echipe care se plangea in permanenta de relatia foarte dificila cu seful institutiei, care era foarte autoritar. Analistul are un moment in care li se adreseaza intrebandu-i: „Si de ce nu faceti nimic cu privire la asta?” Pentru ca ne este frica, ii raspunde echipa. Scopul interventiei este acela de a ajuta un mecanism (ceea ce se repeta la nesfarsit), sa se transforme intr-un proces (ceea ce exista trebuie sa devina legitim in a se exprime si legatura trebuie sa fie degajata de transferul negativ si de amenintare). Ceea de-a treia se refera la durata unei interventii in institutie, in ce masura analistul este in pericol de a fi scos din cadrul propus pentru interventie, de a fi inglobat de institutie. Situatia prezentata era legata de o institutie cu care psihanalistul lucra de multi ani si in care la un moment i s-a produs sa ii fie inmanata o pereche de chei ale institutiei, pentru a putea intra singur.

In concluzie, reamenajarea cadrului pentru a veni in intampinarea ascultarii legaturilor si constituirii unor noi dispozitive de lucru trebuie sa porneasca de la o pozitie de exterioritate a analistului, de la prezenta cadrului intern si de la intrebarea mereu prezenta, in ce masura relatia dintre realitatea exterioara si realitatea psihica il poate decala, il poate indeparta de pozitia de asimetrie.