Inside Llewyn Davis e un film de atmosfera. Si am spus deja o banalitate despre fraţii Coen.
O atmosfera, in acelasi timp, prin care ma asteptam sa regasesc anii ’60. Nu (prea) s-a intamplat, desi muzica, care isi poarta data, ar fi putut inrama, pe la colturi, epoca.
Regasim, in schimb, foarte mult din universul lui Joel si Ethan Coen: o lume rece (aici chiar la propriu, eroul traversand inghetate orase si distante), sumbra si stranie, insigurata ori de-a dreptul derealizata. Ce o mai incalzeste este muzica, muzica lui Llewyn Davis (et al.). Un folk poetic, viu si melancolic totodata. Atunci Llewyn Davis se insufleteste, se trezeste la viata, pare ca se intoarce dintr-un nestiut, isi re-vine de undeva.
Avem ca rest un personaj parca adormit sub oglinda unui lac inghetat, miscandu-se opac si comunicand hipnotic, aproape ignorandu-si necesitatile de baza, pana la limita autoconservarii (iata cum se poate deturna, schimband unghiul si lumina, filosofia nematerialista a anilor ’60!). Pare ca o depresie fie a fost depasita, fie tocmai se developeaza, iar privirea intredeschisa a unui actor i-as spune iconic, Oscar Isaac (si Hernandez, pe numele sau complet, nascut in Guatemala dintr-o localnica si un cubanez) ii scrie un diagnostic la vedere. Mediul lui Llewyn Davis pare sa o sugereze suplimentar: un partener de trupa care s-a sinucis aruncandu-se de pe Podul Washington, un tata imobil intr-un spital, mut si cu o privire etern goala, o fosta amanta (Carey Mulligan) posibil si ea atinsa de maladie; iar in ansamblu – o iarna de netrait. Viata lui Llewyn se scurge ciclic, din fundatura in fundatura (iar povestea confirma pana la final compulsia la rotire in cerc). Principalul reper al eroului si leitmotiv al filmului este grija de a avea un (de obicei precar, intr-un pat ori pe o podea straine) loc de dormit in noaptea urmatoare, cufundarea in somn si trezirea oarba catre noua zi.
Si totusi personajul este traversat de o intensitate aparte. Voi nota din nou privirea sa, imposibil de sters, si o tacere care striga si indeamna sa umplem noi, spectatorii, spatiile albe. Avem indicii, de altfel, ca sub pojghita inghetata a lacului sta sa insemne o viata tumultuoasa: o sexualitate foarte activa, care lasa in urma o serie de avorturi. Si mai ales o sublimare prin creativitate – pentru ca, trebuie spus, filmul povesteste esentialmente incercarea lui Llewyn Davis de a-si afla un destin artistic. Inside Llewyn Davis, titlul filmului, este si titlul albumului folk cu care el incearca sa se promoveze, propunandu-l diferitor producatori de la casele de discuri.
Nu vom scapa, desigur, ocazia de a citi literal titlul albumului / filmului si de a propune urmatoarea carare simpla de interpretare, care se poate oricat bifurca, pierde si apoi regasi (alaturi de altele posibile). Filmul ne picteaza lumea si obiectele interne ale lui Llewyn Davis. Prin urmare decorul – iarna grea, lumina sumbra de iarna, frigul indurat si conditiile precare de trai, nesansele, producatorii reci si cinici etc. ar fi o reflectare, inside out Llewyn Davis, a propriei stari si conditii psihice. Mergand mai departe, ezitanta sa autopromovare cu albumul Inside Llewyn Davis poate fi citita ca o incercare de tranzactionare intre lumea sa interna si realitate, urmata de succesive esecuri ori de foarte mici, incurcate victorii (concertul obtinut la Gaslight Poetry Cafe).
Trebuie spus ca in aceasta tentativa fratii Coen sunt foarte consistenti… and consistent. Foarte exersati, altminteri. Inside Llewyn Davis ma duce mult cu gandul la Barton Fink, filmul lor de acum doua decenii si mai bine, de pe la inceput de cariera. Dincolo chiar de unele similitudini mari (un dramaturg / scenarist cautand afirmarea, in Barton Fink, un cantautor pe acelasi traseu, in Inside Llewyn Davis), de preferintele evidente pentru anumiti actori (John Goodman, funciar croit pentru ambele filme), exista un ton al povestii si o plastica a imaginii pur caracteristice fratilor Coen, care i-a individualizat inconfundabil si care s-a conservat excelent peste ani (remarc in trecere aceeasi plastica a holurilor monotone, standardizate si goale de hoteluri si imobile-de-locuit-ca-si-nelocuite). Aceeasi reverie si revelatie a unei lumi si lumini stranii (eclerajul si imaginea sunt excelente in Inside Llewyn Davis!), depresive, derealizate. O revenire la inceputuri, as spune, intreprind fratii Coen odata cu acest cel mai recent film al lor – dupa o perioada in care au prelucrat (deconstruit) subiecte mai degraba ale unor “filme de actiune”.
Inside Llewyn Davis este un nou film de stare, un film in care epocalul se intampla doar in registrele istoriilor personale, si care te tine 105 minute strans lipit cu ochii si urechea de ecran.
Si as spune ca e chiar un film de iarna, de Sarbatori, de Craciun, prin muzica, depresie si predispozitia la reverie si la bilant.
