Omul din subterana

Cuvintele de mai sus nici ca pot fi un manifest mai bun pentru psihoterapeutul de pretutindeni. Ce ma uimeste mereu cu incintare – la marii scriitori, filosofi, cei care practica stiintele oculte (sau unele terapii complementare) este ca mai mereu intuiesc multe mecanisme ale fiintei umane care apoi sint dovedite de cercetarea stiintifica. Personajul principal din Omul din subterana – este acel Dostoievski activist doar in planul ideilor, un tip cu tulburari nevrotice, intelectual, cult, care se considera urit din punct de vedere fizic, nepopular in scoala, care trece pe rind de la complexe de inferioritate la cele de superioritate (de altfel firesti pentru o persoana cu stima de sine oscilanta), avind o componenta masochista (nevoia de a suferi in dragoste) imbinata cu strafulgerari de luciditate. El se diferentiaza de oamenii „adaptati” bine la cerintele sociale, pe care ii invidiaza, oamenii actiunii. De altfel, omul actiunii isi refuza nevrozele, vulnerabilitatile, slabiciunile, lamentarile, intrebarile existentiale. El „trebuie” sa fie „puternic” mereu (desigur asta e o convingere disfunctionala pe care omul inclinat spre analiza o observa). Observam in carte o descriere care se probeaza si astazi, despre omul robot-alienat in goana lui dupa „posturi rentabile” (p. 82). Omul modern de astazi nu difera decit in gradul de alienare, poate, de omul activ din vremea lui Dostoievski. Societatea, si atunci, si acum incurajeaza acest mecanism de aparare – activismul si socializarea compulsiva. Omul modern foloseste din plin aceste mecanisme si este la fel de nevrozat ca si omul care isi striga neputintele in public, poate mai nevrozat. Omul „neadaptat” la astfel de cerinte sociale are un atu – este mai constient de sine – monstruos de constient. Framintarile lui sint firesti intr-o lume occidentala care incurajeaza doar o anumita tipologie umana a caror trasaturi sint mulate pe productivitate economica si sociala. De altfel, este de la sine inteles ca multe dintre persoanele aflate in functii cheie in domeniile economice, politice, nu prea ajung in vreun cabinet de psihoterapie. Cele doua tipologii sint in oglinda: cu cit unul se incapatineaza sa fie mai activ cu atit celalalt se incapatineaza sa fie mai „neadaptat” social. Omul neadaptat, prin talentul sau analitic are o sansa mai mare de a evolua interior. Celalalt, nefiind inclinat spre analiza interioara poate intr-un moment al vietii sa fie constrins (din cauza unor simptome psihosomatice sau din cauza obosealii cronice) sa invete sa isi puna intrebari legate de lumea interioara, de scop si sens. Pina atunci sigur nu va fi preocupat.

Poate oare, va intreb, poate oare sa se stimeze cit de cit un om care a indraznit sa-si gaseasca desfatari pina si-n sentimentul propriei sale umiliri? (p. 26)

Vorbind despre omul actiunii

Poate ca ti-a fost dat sa suferi cu adevarat, dar nu-ti respecti suferinta. (p. 47)

Omul din subterana constientizeaza faptul ca de multe ori noi, oamenii actionam in functie de logica noastra privata, conform convingerilor nefunctionale care au scopul de a ne demonstra faptul ca altii si lumea sint asa cum o vedem noi si nicidecum altfel. Orice comportament, oricit de aiurea ar parea, are un scop. Convingerile sale despre el, altii si lume il conduc catre o anumita viziune asupra realitatii. O persoana poate avea un scop de viata ca sa isi demonstreze ca nu este iubita. Atunci alege din multitudinea de persoane una care sa i se muleze pe aceasta convingere, astfel spunindu-si „Stiam eu”. Astfel isi duce la indeplinire scenariul de viata sau stilul vietii. Omul din subterana surprinde aceasta subtilitate.

Dar daca uneori folosul omului poate conta, ba chiar trebuie sa conteze in a-si dori paguba, nicidecum folosul? (p. 26)

Umbra din noi :

Ticalosul ticalosilor poate fi, in adincul sufletului, cinstit la modul absolut si chiar sublim, fara a inceta totodata, macar o clipa , sa fie ticalos. (p. 58)

Scenele dintre el si ceilalti oameni (ofiterul de pe strada, fostii colegi, Lisa) releva actiunile si trairile unei persoane care poate fi astazi recunoscuta extrem de bine in cartile de specialitate: o persoana cu puternice inclinatii spre autoanaliza, cu o constienta de sine profunda, inclinata spre ruminatie continua, cu stima de sine joasa, cu diverse parti aflate in conflict cronic, avind comportament defensiv si comunicind neasertiv, cu lipsa sau slaba dezvoltare a inteligentei sociale. Nu-i asa o persoana de altfel excelent dotata pentru a urma o psihoterapie si de ce nu si a o practica?

Oare cum ar fi scris Dostoievski daca ar fi urmat si o psihoterapie? Cartile sale, ca de altfel a multor alti scriitori (daca nu ale tuturor scriitorilor), sint de fapt autoterapie.

Acum imi dau limpede seama ca din cauza vanitatii mele excesive, deci pentru ca eram exigent cu mine insumi, ma priveam prea adesea cu o nemultumire cumplita, impinsa pina la repulsie; de aceea ma pomeneam atribuind impresia asta a mea oricui. (p. 53)

…nici rau, nici bun, nici ticalos, nici cinstit, nici tu erou, nici tu musca (p. 8)

poate fi manifestul de a accede la atitudinea Zen in care exista doar fiintare. Existentialismul are din acest punct de vedere o legatura cu zenul – fiintarea si nefiintarea find cei doi mari piloni pe care ambele curente filosofice isi intemeiaza sistemele.

Psihoterapeut bun Bucuresti – cum il gasesti 

Ati avut vreodata trairi si constientizari asemanatoare ale omului din subterana? Aceasta constienta de sine (cu lumini si mai ales cu umbre) cred ca e calea spre intelegerea, acceptarea, impacarea cu noi insine, cu ceilalti, cu viata.

(Citatele sunt din F. M. Dostoievski, Omul din subterana, Editura Orfeu, Bucuresti, 1993)