0 Shares

Războiul este meseria cea mai veche şi mai constantă a omului. Este mai vechi decât civilizaţia, îşi înfige rădăcinile în preuman… hominizii s-au bătut, ca toate animalele. A existat totdeauna o luptă intraspecifică. Este însă raţional să presupunem că arta militară s-a dezvoltat doar în legătură cu civilizaţia. Armatele, strategiile, miile de subtilităţi tehnice ale războiului, miile de subtilităţi psihologice ale informaţiei şi contrainformaţiei sunt strâns legate de dezvoltarea tehnologiei şi a inteligenţei, de mentalităţi. Între construcţie şi deconstrucţie există un paralelism. Un cuirasat este tot atât sau mai greu de construit decât un zgârie-nori. Distrugerea este brutală şi lipsită de discernământ, dar presupune o tehnologie tot atât de rafinată ca şi construcţia.

Insă pacea nu poate fi considerată un răgaz între două războaie, după cum civilizaţia nu este, pur şi simplu, contrariul agresivităţii. Pacea este o construcţie, ceva care se instaurează progresiv, încet. Pacea este, în sine, o operă.

Nu numai agresivitatea este umană, ci şi pornirea spre pace. Ea nu este numai inhibareaa unui sistem pulsional, ci o construire activă. Pacea presupune întotdeauna o viziune mai largă decât războiul, în care joacă un rol, pe de o parte instinctul de conservare, pe de alta, cel de dominare. Pacea vede mai departe, pacea în consideraţie sinteze noi, încă neimaginate. La nivelul psihologiei individuale există terorişti care devin oameni ai păcii, ca Nelson Mandela, despre care se vorbeşte mult în aceste zile. A trebuit ca el şi adversarii lui să concepă inconceptibilul: terminarea apartheidului, pentru ca adversarii de ieri să devină partenerii de azi. Pacea are nevoie de oameni mari, mai mult decât războiul. Nu ştim încă ce se va naşte din ruinele Siriei, dar putem spera că plata sângelui va fi o aşezare mai stabilă. Impresia pe care o avem şi care, cred, poate fi confirmată este că pacea nu se face niciodată spontan şi cere mai multă iniţiativă şi fineţe de spirit decât însuşi războiul.