Anul 2013 si unde am ajuns

Daca ma gandesc la filmele prezentului care mi-au placut mult, ma gandesc la ele ca la un indicator care ne arata unde suntem cinematografic. Unde suntem cinematografic: este pe undeva un proiect imposibil. Un film mexican, un film romanesc si unul indie american au contexte si publicuri diferite, si nu vorbesc unui public comun, cu aceleasi referinte si limbaj comun. Dar dincolo de contextele lor diferite, exista ceva utopic si provocator in capacitatea unui film de a vorbi unui cinefil oriunde se afla.

Filmele devin cu adevarat interesante cand isi creeaza un public si nu numai cand apeleaza la o nisa deja formata, sau la un grup format care poate fi interest de un film. Nu vreau sa spun ca filmele bune au limbaj universal, pentru ca nu exista un limbaj decuplat de mize istorice sau politice contextuale. Dar filmele bune au forta de a crea o audienta, de a propune un unghi sau o tema noua, care te face sa te gandesti sau sa simti diferit. Pentru ca isi formeaza publicul, ele produc si o anumita reflectie asupra ceea ce suntem, cei care vedem filmul, si cum putem sa ne desprindem de o imagine ingusta asupra prezentului. Filmele bune iti arata prezentul si iti spun cum prezentul poate sa fie diferit. Ele o calitate speciala, si anume capacitatea de a indica un anumit parcurs si o mutatie. Ele iti spun ca s-a ajuns la un anumit moment istoric si iti indica o alternativa care nu e vazuta ca fiind deja prezenta.

Filmele care aterizeaza pe lista mea sunt evident aici si din motive sociologice legate de felul cum functioneaza industria filmului. Ele au fost premiate, sau cel putin considerate importante de anumiti producatori sau de critica de specialitate. Am ales filme care au fost produse si in 2012, pentru ca imi dau senzatia ca raspund bine cautarii mele, si anume la intrebarea unde ne aflam astazi cinematografic. Adaugandu-se recunoasterii lor in interiorul industriei, filmele produse in 2012 / 2013 sunt importante pentru experienta pe care o produc. Poate ca tocmai pentru ca ele capata o anumita validare in interiorul industriei, ele sunt mai capabile sa articuleze mai clar o anumite stare de lucruri legate de prezent.

Sa ma explic.

Cum descriu prezentul filmele mele favorite ale anilor 2012 / 2013? Cum ofera ele posiblitatea unei schimbari de perceptie? Care e lista mea de filme pe care nu trebuie sa le pierzi?

1. Concussion, despre care am vorbit aici, este un film care depaseste tratamentul tipic al relatiilor neconventionale in care relatiile (fie ele gay or altceva) sunt vazute ca un manifest pentru eliberarea celor nedreptatiti. Filmul lui Robin Weigert este brutal pentru ca arata problemele din casatoria a doua femei si nu propune solutii facile. Ceea ce face foarte bine este sa spuna ca doi parteneri isi pot gasi solutii individuale pentru a trai mai viu. Nu judeca cu un cantar traditional, si, ca Boogie sau Marti, dupa Craciun (r. Radu Muntean), isi propune sa se indeparteze de idea ca adulterul sau prostitutia trebuie condamnate moral.

2. Pozitia copilului cred ca marcheaza un moment important in noul val romanesc. Daca pana la filmul lui Netzer noul val este mai degraba avangardist, fara a face decat putine concesii comercialului, Pozitia copilului incepe sa marcheze o noua etapa in care rebeliunea noului val se amesteca cu preocuparea pentru o audienta mare. Filmul devine mainstream pentru ca vrea sa vorbeasca despre teme mari ale societatii romanesti, cum ar fi tema familei disfunctionale si a coruptiei. Dar tocmai pentru ca ataca teme mari fara a contesta suportul lor ideologic, filmul lui Netzer sugereaza un anumit pas inapoi fata de radicalismul cinematografiei premergatore.

3. The Act of Killing, care e considerat de criticii de la The Guardian cel mai bun film al anului 2013, este un documentar provocator ce isi propune sa expuna criminalitatea protejata politic in Indonezia. El are ca protagonisti un grup de oameni care au ucis pe cei considerati comunisti si care care au sprijinul oficial al guvernului. Filmul isi propune sa ii descrie viata lipsita de vina a celor care au omorat pentru cauza regimului. Daca criticii lui The Guardian s-au extaziat pentru ca le-a placut unghiul neconfortabil al aparatului de filmat, mie mi s-a parut ca filmul nu imi da foarte tare de gandit. Pentru mine, the Act of Killing face parte mai degraba dintr-o categorie de filme care isi propun prea usor sa isi ascunda perspectiva in spatele unei camera neutre. Documentarul este cu siguranta tulburator pentru ca surprinde cum oamenii sunt capabili sa isi recreeze experienta crimei ca un western cu John Wayne.

4. Post Tenebras Lux este filmul regizorului Carlos Reygadas care isi propune sa filmeze drama unei familii in Mexic cu un limbaj cinematografic inovator. Abandonand ideea de liniaritate sau de fir narativ cu o schema definita, Reygadas vrea in traditia lui Antonioni sau Tarkovski sa reinventeze limbajul filmului, sa spuna fara sa apeleze la instrumente tipice in cinema. Filmul se deschide cu o secventa de vis in care cateva animale si un copil participa la un eveniment, la ceva care nu poate fi exprimat direct prin imagini sau cuvinte. Filmul lui Reygadas vrea sa acceseze un limbaj al sentimentului, un limbaj pre-conventional pe care il avem, dar pe care nu il punem in lumina cum trebuie. Reygadas vrea sa spuna poate ca am ajuns intr-un anumit prezent pe care il putem depasi daca suntem invitati sa simtim si vedem diferit.

5. Stories We Tell. Actrita canadiana Sarah Polley s-a decis sa faca un film despre familia ei si anumite secrete tinute sub capac. Documentarul este o explorare usor sadica si curajoasa a relatiilor parintilor ei in trecut. Finalul descrie prezentul complicat al interactiunilor dintre oameni care sunt disciplinate de casatorie. De asemenea, el surprinde cum sunt administrate diferit relatiile de familie in etapele distincte ale vietii. Prezentul lui Polley este unul la care avem acces cu greu, iar documentarul se intreaba in ce masura putem recupera adevarul despre parinti.

6. Aici… adica acolo. Documentarul Laurei Capatana-Juller formuleaza o problema critica pentru prezentul social in Romania, si anume ce se intampla cu copii migrantilor lasati acasa. Cine ii creste, cum se descurca fara parinti, si ce tip de generatie tanara se naste in Romania? Filmul spune povestea lui Ani si Sanda, doua fete din Maramures care sunt lasate acasa de parintii care muncesc in Spania. El sunt ingrijite in principal de bunici, si traiesc emotional in permanenta in intervalul dintre plecarea si venirea parintilor de la munca. Regizoarea reuseste sa transmita foarte eficient problemele care survin din statutul de migranti a parintilor si isi termina povestea cu ajutorul vocii fetei mai mici, care se simte abandonata intr-un astfel de context. Filmul vrea sa deschisa o conversatie despre o problema sociala importanta. El reuseste sa arate cum Ani si Sanda sufera de pe urma migratiei economice, dar si cum isi gasesc resurse in bunici sau prieteni sa isi faca viata mai buna.

7. Something in the air (r. Olivier Assayas). Filmul spune povestea unor tineri implicati in revoltele din Franta din anii 1969-70. Cu puternica ancora autobiografica, Assayas ne propune sa facem un salt in timp si sa ne gandim la rezultatele miscarilor sociale de stanga. Ca o incursiune in trecut care se simte foarte actuala, el descrie bine febrilitatea intelectuala si sexuala a unei generatii in cautare de raspunsuri diferite de ale parintilor. Pentru cei care sunt implicati in demonstratiile de la Rosia Montana sau Pungesti, filmul poate sa fie un punct de plecare si o meditatie asupra ce se intampla cand protestezi politic.

8. Me and You (Io e te). Filmul lui Bertolucci, ca Something in the Air, este o privire asupra unei experiente radicale, a unor tineri in cautare de a comunica altfel unul cu celalalt. Desi protagonistii lui Bertolucci nu sunt de data asta anarhisti sau marxisti, ei se confrunta cu propria experienta umilitoare a familiei. Flirtand anarhist cu incestul, Bertolucci a facut un film care suprinde fain emotia indragostirii si a confuziei care se naste din ea.

9. The Hobbit II (r. Peter Jackson). Seria fantasy care a umplut cinematografele dupa revolutia Harry Potter pare ca nu se mai termina. Ce rost are sa faci un film dupa lungul Stapan al inelelor care spune din nou povestea fantastica a hobbitilor? Si totusi, am ramas cu gura cascata la cinematograf si povestea lui Jackson m-a cucerit din nou. Desi nu este inovator, filmul lui Jackson cred ca ne indica ca ne aflam mental in universul fanteziilor create in Noua Zeelanda. Adica oricat mi-ar placea realismul noului val romanesc, nu ma pot lasa ne-sedus de imaginatia vizuala coplesitoare din filmul lui Peter Jackson.

10. The Turin Horse (r. Bela Tarr). Filmul lui Tarr este un experiment de pe urma caruia nu poti sa iesi decat transformat. Tarr inventeaza un cinemtograf pe langa care neorealismul romanesc pare Hollywood. El vrea sa reduca la extrema ei profunda umanitatea, iar experienta senzoriala si vizuala a lui The Turin Horse este unica.