Ce-l împinge pe om să vrea să pună etichete, să catalogheze, să închidă orice creaţie într-o definiţie, un stil, o expresie artistică?
Cel mai frapant exemplu este cel al Artei Brute. În anii 1900, medicii psihiatri din Europa încep să se intereseze de expresiile creative ale bolnavilor mintal.
În 1907 doctorul Meunier, în Franţa, publică Artă la nebuni, Morgen Thaler, în Elveţia, pasionat de personalitatea şi creaţia stranie a lui Wölfli (poetul Rilke şi artişti germani precum Paul Klee, în 1912, declară că Arta nebunilor trebuie luată profund în serios), Hanz Prinzhorn, la Heidelberg, colecţionează lucrările pacienţilor de care are grijă şi publică, în 1922, Exprimarea nebuniei.
Max Ernst, care a urmat cursuri de psihologie, face cunoscute suprarealiştilor colecţia şi lucrarea lui Prinzhorn; suprarealiştii strigă „O! Un geniu”, pasionaţi cum sunt de toate formele de artă liberă; ei sunt seduşi de imaginaţia fecunda a bolnavilor. În acelaşi timp, Kadinsky denunţa arta academică şi afirma că nu-l interesează arta nebunilor, ci „artă spontană a persoanelor internate”. În căutările lor, suprarealiştii vor folosi hipnoza, drogul, visul, toate mijloacele pentru a înlătura cenzura inconştientă provocată de cultură occidentală. Andre Breton, fost extern în psihologie, scrie: „Dacă profunzimile spiritului nostru ascund stranii energii capabile să le dezvolte pe cele de suprafaţă sau să lupte cu succes împotriva lor, există tot interesul să le captăm.”
Fascinaţia exercitată de această formă de artă liberă asupra artiştilor, istoricilor, medicilor, intelectualilor… este atât de mare, încât îngrijorează unele partide politice. În 1937, naziştii vor organiza expoziţia de „artă degenerată”: desene ale nebunilor din Prinzhorn alături de picturile moderne ale lui Nolde, Chagall, Beckmann, Klee, şi… „este evident că, pentru artiştii reprezentanţi, întreaga realitate nu este decât un vast bordel”, afirma catalogul.
În 1945 Breton şi Dubuffet creează Compagnie de l’Art Brut şi depune termenul de „Art Brut”, aşa cum s-ar depune un brevet. Din acel moment, toţi organizatorii de expoziţii vor începe să caute etichete pentru a înlocui sintagma aparţinând celui mai mare negustor de vinuri din Arta Modernă, Jean Dubuffet. Şi el va colecţiona lucrări ale bolnavilor mintal, lucrările ciobanilor care cu siguranţă nu făceau Arta Brută, ci Artă Populară din cele mai îndepărtate timpuri, şi opere ale creatorilor autodidacţi – cel mai renumit fiind Chaissac Gaston (în 1945, Chaissac protestează şi spune: „Eu fac Artă Modernă rustica!” În 1949, el spune: „Se zice despre mine că fac Artă Brută, dar eu nu cred că fac asta!”)
De fapt, Jean Dubuffet, creând termenul, creează un ghetou unde amesteca arta azilara, arta populară, arta naivă, „arta celor care îndrăznesc” – autodidacţii.
Trebuie să ştiţi că opera lui Dubuffet – pictorul – poartă amprenta lui Dubuffet colecţionarul. Pentru a ieşi din această îngrădire, am numărat mai bine de o sută treizeci de termeni generici, o sută treizeci de sertare pentru a clasifica inclasificabilul…
atunci când un singur cuvânt era de ajuns: „LIBER”
Luis Marcel, 3 aprilie 2004
Foto: Jean Dubuffet, La Closerie Falbala, 1976
Vizitaţi prima galerie de Outsider Art din România şi din Sud-Estul Europei
