Lucian Freud, un bad boy

Printr-un straniu paradox, viaţa lui Lucian Freud, nepotul celui mai mare evreu al Europei – s-a sfârşit cu o înmormântare catolică pompoasă, deşi el îşi arătase dorinţa ca trupul să îi fie băgat într-un sac şi aruncat într-un canal de pe lângă Londra. Prietenul său cel mai bun, Frank Auerbach, a făcut exact ceea ce Lucian ar fi făcut el însuşi (şi ceea ce aş fi făcut şi eu, dacă stau să mă gândesc la groteştile ceremonii religioase care au urmat morţii lui Cioran): a rămas în atelierul său.

Atunci când viitorul său biograf, Geordie Greig, i-a propus să facă cunoştinţă, Lucian Freud i-a trimis aceste cuvinte simple: „Îmi vine să vomit la ideea de a vă acorda un interviu.” Nu a fost suficient pentru a-l descuraja pe Geordie Greig: el a devenit de-a lungul anilor un intim al lui Lucian şi a scris cea ma surprinzătoare biografie a pictorului pe care îl admira cel mai mult. Biografia va deveni una clasică, precum cea a lui James Boswell despre Samuel Johnson. Cu un biograf ca Geordie Greig nu îţi trebuie nici măcar talent: te pătrunde în profunzime şi te aşează imediat în mitologia timpului tău. Lucian Freud, de altfel, avea geniu. Şi l-a pus în viaţă, atât de asemănătoare cu cea a unui rock star, în sexualitatea intempestivă („Este oare cel mai mare amant din toate timpurile?”, titra Daily Mail) şi, bineînţeles, în pictură.

Foarte tânăr încă fiind, aspira la glorie. Nimic nu l-a împiedicat: nici fidelitatea, nici teama, nici familia (îşi manifesta repulsia pentru mama sa). „Inflexibila sa ambiţie nu-şi avea egalul decât în magia şarmului său, folosindu-se de ambele fără milă pentru a-şi atinge scopul: acela de a se măsura cu cei mai mari artişti din toate timpurile şi de a-şi duce viaţa liber de orice scrupule…”, scrie Geordie Greig. Pictorii săi preferaţi erau Rembrandt şi Velasquez. Ca şi Francis Bacon, îi dispreţuia pe Jackson Pollock şi pe pictorii abstracţi. Voia să fie cel mai mare pictor figurativ al vremii sale: un artist care forţa limitele, artistice, ca şi sexuale. Viaţa şi arta sa erau una.

Cu ochii lui albaştri, cu accentul lui nemţesc, cu mintea lui ascuţită, cu egoismul lui nemilos, părea în stare să seducă pe oricine, începând cu Greta Garbo şi Marlene Dietrich, şi chiar pe Kate Moss şi Keira Knightley, mai târziu. Iubea femeile, dar niciodată cât să rămână cu una. Cea a momentului îl devora cu totul. A avut cincizeci de copii şi a recunoscut zece. Frecventa cu plăcere pegra şi sălile de joc. A fost mai aproape de Oscar Wilde decât de austerul său bunic. Găsea de altfel ridicol să i se stabilească cea mai slabă legătură cu Sigmund. Credea că prea multă analiză duce la paralizie. Era nu doar nestatornic, brutal, bătăuş, dar şi fără cel mai mic scrupul. Provocator, până la a susţine idei antisemite. Credea că toate plăcerile adevărate sunt solitare şi plătea gangsteri pentru a-i proteja viaţa privată. Treizeci de ani i-au trebuit biografului său pentru a-i descurca firul vieţii. Naipaul a spus că Geordie Greig a devenit, odată cu al său Breakfast with Lucian, un maestru în arta biografiei. Nu pot decât să confirm.
Traducere de D. L. Bîtfoi