Nu e mult de spus despre Émilienne Farny, exceptând faptul că are geniu. Dacă ar fi trăit la New York, Berlin sau Tokyo, toată lumea ar fi fost deja convinsă. Însă ea a suferit un handicap sever: a avut un modest atelier la Lausanne, a fugit de mondenităţi şi nu s-a preocupat decât foarte moderat de notorietate. Pictura sa i-a fost suficientă. Desigur, precum David Hockney, îi plăceau piscinele, mai ales cele goale, iarna. Desigur, îi plăceau filmele americane ale anilor cincizeci în alb şi negru. Desigur, şi-a conservat intactă pasiunea pentru Marlon Brando. Şi, ceea ce mi-o apropie, ea a vomitat pe bunul-gust, care, aşa cum oricine ştie ori ar trebui să ştie, este contrariul artei.
Deloc surprinzător cu aşa un background că a ales să-şi împărtăşească întrucâtva existenţa cu prietenul meu Michel Thévoz, spiritul cel mai strălucit al Lacului Geneva şi fondatorul la Lausanne a Colecţiei de Artă Brută. Există de altfel în pictura lui Émilienne Farny o cruzime a despuierii care o situează între cultura pop americană a anilor şaizeci – în frunte cu Andy Warhol şi Roy Lichtenstein – şi peisagiştii elveţieni, cărora le adaugă un spirit al distrugerii. Émilienne Farny vitriolează fericirea elveţiană şi nimic nu scapă privirii sale sarcastice, cu care metarmofozează jubilator şantiere, moteluri, panouri de semnalizare a unei necropole populate cu zombies. Elveţia nefiind, bineînţeles, decât o metaforă a lumii, totdeodată cea mai delicioasă şi cea mai morbidă.
În general, indiferent cine suntem, avem doar două certitudini. Cea dintâi este că vom muri. Cea de a doua este că tot ce am făcut este greşit. Êmilienne Farny o are şi pe a treia: ne va supravieţui prin arta operelor sale. Iată ce numesc eu a avea geniu.
Traducere de D. L. Bîtfoi
