Nu sunt decât o femeie,
îmi spunea această poliţistă violată. Înainte să fie agresată, ei îi făcea plăcere „să se dea mare” şi chiar se antrena zilnic pentru a face faţă oricărei încăierări. Când a ieşit de la comisariatul de poliţie unde lucra, un bărbat a urmărit-o, a imobilizat-o, i-a răsucit braţele şi a violat-o fără ca măcar ea să-şi poată scoate revolverul. Femeia a fost distrusă în urma evenimentului. Imaginea, reprezentarea pe care şi-o făcea despre sine, ca fiind o femeie dură, antrenată de luptă, o colegă plăcută, surâzătoare şi cu darul comunicării, a fost sfâşiată în doar câteva minute. Nu atât actul sexual a distrus-o, ci reprezentarea unei penetrări sexuale impuse prin violenţă, o efracţie în corpul şi sufletul ei, la care nu se gândise niciodată că ar fi posibilă.
Când, după aceea, avea relaţii sexuale cu partenerul său, femeia nu vorbea niciodată despre traumă. Era treaba ei, evident, şi trebuia ţinută la distanţă de aspectul social. După viol, când a depus plângere în propriul comisariat, ea s-a pus în ipostaza unei femei învinse, în faţa colegilor ei bărbaţi. Ştia că, dacă ar fi vorbit despre episod, ar fi sădit în mintea lor imaginea unei femei luate ca un obiect, penetrată, bătută, umilită. În câteva minute, ea trecuse de la afirmarea puternicei şi fericitei sale feminităţi la ruşinea de a fi devenit o femeie violată. În mod logic, ea ar fi trebuit să considere această violenţă ca pe o agresiune extrem de gravă, dar, în reprezentarea pe care şi-o făcea despre reprezentările celorlalţi, ea ştia că-şi pierduse imaginea de femeie mândră pentru a oferi pe viitor imaginea unui obiect mărunt şi lipsit de importanţă: descoperise ce înseamnă să trăieşti cu ruşinea în suflet.
Fragment din cartea Mai bine mor decât să spun! Ruşinea de Boris Cyrulnik, trad. Valentin Protopopescu, Editura Trei, 2012, p. 56
Foto: Bruno Fournier, Femme avec pistolet
