Oră foarte târzie şi vizionare la cinema Studio cu Nimfomana mult-aşteptata-şi-deja-aclamata.
E totuşi numai ziua premierei.
Ora pare numai potrivită pentru revelaţii nimfomaniacale. Chiar şi cenzurate, “cu acordul, dar fără implicarea lui Lars von Trier“.
Rammstein pe genericul de început şi de sfârşit. Între – repertoriu integral de manele, revărsându-se din boxele vreunui restaurant de la etaj.
Un cuplu în stânga, cu o femeie conectată la aproape toate scenele filmului… râde zgomotos, chicoteşte, îngână.
Filmul – dezolant de prost. Un ghiveci de motive preţioase, polifoniile lui Bach, suitele lui Şostakovici, delirium tremens-ul lui Poe, Şirul lui Fibonacci şi alte mărgele pentru înşiruirea – pe capitole şi volume! – a trezirii sexualităţii unei fetişcane. De un pretins amoralism cinic – forget about love e de altfel sloganul pe afiş. Personaje fără psihologie proprie, funcţionând doar ca paravan pentru o poveste incoerentă. Câteva planuri întregi şi planuri-detaliu pornografice ar trebui să şocheze grav şi să scandalizeze pe la festivaluri.
Peste toate, filmul e în mod declarat, dar şi punctat ca o demonstraţie, ceea ce îl face, insuportabil, un film cu teză.
Ar fi trebuit, presupun, să mă lezez şi să mă cutremur. E trauma care mi s-a promis. Găsesc doar că Nimfomana vine cu cincizeci de ani prea târziu. Ceea ce emancipa şi brusca pudorile şi bunul-simţ burghez al anilor ’60 şi ’70 este astăzi demult asimilat, malaxat, imitat şi şarjat. Îndrăznelile de ieri sunt azi clişee golite. Forget about film. Nimfomana e doar o manea dată la maxim.
Nu l-am vazut, si nici nu ma inghesui – mi-am propus boicotarea lui von Trier, tocmai pentru ca este atit de "hip" sa ii cunosti opera si sa i-o adulezi. Nu stiu cind a devenit Lars von Trier asa o "commodity" pentru snobii cu pretentii intelectuale.
"Melancolia" mi s-a parut deja un chin atroce – nu am reusit sa il vad pina la sfirsit – nu pentru ca era deprimant, ci pentru ca era foarte superficial si dogmatic in a surprinde ce inseamna sa fii deprimat (pardon, melancolic), pentru bolnav si pentru familie. Intr-un fel, am impresia ca von Trier nu face altceva decit sa speculeze (si bravo lui, pentru asta il apreciez, ca stie cum sa profite de ) faptul ca multimea (care se crede) intelectuala il aclama. Eu il gasesc extrem de overrated. Asa cum spuneti, doar sa sochezi, sa sfidezi sau sa iriti cu premeditare nu e suficient argument pentru un film bun – epoca "eliberarii" s-a fumat in anii 60-70. La fel cum pentru "Hall of Fame" nu e suficienta o cacofonie de "motive pretioase" sau infantilismul-rebel de a-l proslavi pe Hitler intr-o conferinta de presa la Cannes.