[…]

Cand suntem copii ii simtim cumva [pe părinţi] ca pradatori. Zic „cumva” pentru ca totusi cand suntem copii nu avem constiinta deplina a pericolului. Tocmai de aceea papusile cu pradatori (ursuletul de plus, crocodilul zambitor etc.) sunt de fapt niste parinti (sau membri ai familiei) mascati. Plangem in situatia in care nu simtim teritoriul sau persoanele din jurul nostru ca familiare. E in firea lucrurilor. Dar, asemenea multor pui (cu unele exceptii ca in cazul black mamba), nu putem nici sa percepem pericolul ca un adult. Tocmai de aceea puii au nevoie de parinti – pentru a-i feri de aceste pericole. Ca adulti insa perceptia celor doua elemente este diferita, chiar daca exista elemente comune implicate.

Eu cand vorbeam despre relatia prada-pradator ma refeream chiar la relatia dintre wilder beast si crocodil, de exemplu. Ne raportam la crocodil cu totul diferit decat ne raportam la parinti. Ne e frica de el, dar avem si admiratie / dragoste in ceea ce-l priveste, dar la un nivel subsidiar fata de teama care este primara. Dimpotriva, fata de parinti avem in principal dragoste si in subsidiar ura.

Putem intr-adevar percepe parintii ca pradatori, in situatia in care ne fac realmente un rau, ca niste dusmani. Nu vorbim aici de reactia sporadica a copiilor de ura fata de parinti atunci cand acestia pedespsesc spre binele copilului. Ci de reactia lor in situatia in care parintele se comporta ca un pradator, lucru mai rar, dar totusi prezent la specia umana.

Sunt convins ca valul de popularitate pe care il avea Basescu in 2004 era dublat si de ura incipienta, la fel cum ura de azi are si dragoste ambivalenta cu care se dubleaza. Insa nu e vorba aici de ambivalenta, desi, cum am zis si in mesajul anterior, schimbarea emotionala a electoratului de atunci pana acum are ca baza tocmai aceasta corelativitate „naturala” a civilizatiei, dragoste-ura. Vorbim aici de pereceperea lui Basescu in 2004 ca parinte, iar acum ca pradator (crocodil). Ca aceste doua perceptii au dinamica comuna, ca sunt implicate acealsi pulsiuni / afecte in aceasta perceptie sunt de acord. Insa dozajul diferit le face diferite.

Stiu ca nu va e clar nici dvs., nici multor teoreticieni ai psihanalizei / psihanalisti ultimul paragraf . Sunt convins insa ca psihanaliza ar face un mare pas inainte daca l-ar accepta .

[…]

In mod sigur ambivalenta (subiectiva) modeleaza perceptiile (presupus obiective). De fapt orice continut psihic profund si puternic (daca se poate spune asa) influenteaza perceptia. Un crocodil poate fi un bunic zambitor pentru un copil iubit de familie, dar un bustean plutind pe Grumeti este interpretat de zebre, gnu si altele ca fiind crocodil.

Nu sunt sigur daca folositi termenul „clivaj” pentru a sugera alba-neagra presedintelui in materie de discurs politic, adica trecerea de la stanga la dreapta, refuzul votului uninominal in trecut si acceptarea lui ulterior sau mai recentul votez – nu votez. Daca la asta va referiti, cred ca folositi un pic cam prea metaforic termenul „clivaj”, deoarece in cazul de fata vorbim mai mult de o strategie politica fortata de psihicul cognitiv superior decat de o consecinta a psihicului profund. Din cate imi aduc eu aminte, clivajul era folosit de Freud pentru simptome ca ticurile Tourette, „personalitatea multipla” , „amnezia psihogena” , unele simptome din schizofrenie etc. Pare ca uneori presedintele imita foarte bine amnezia psihogena, insa totusi nu poate fi incadrat psihopatologic acolo.

De asemenea nu sunt sigur ca inteleg „ultimul paragraf”. Daca va referiti la „grupul celor 300” care ar fi cei 300 de parlamentari ce se comporta ca pradatorii sociali, va dau dreptate intr-o buna masura. Cei mai multi dintre ei sunt acolo pentru ca vor vile, masini cu sofer, yachturi, protocoale, excursii in strainatate platite de comunitate pentru ei. Sunt si naivi pe acolo (insa mai putini) care voteaza mereu ce zic superiorii din partidele din care fac parte. Oricum, nu doar de cei 300 sau 500 sau 1 500 ce fac parte din aparatul guvernamental e vorba. Aici pot fi incluse si corporatiile si sefii de institutii si altii. Asa ca numarul cu siguranta e mult mai mare.

Pentru a completa ideea lansata in ultimul meu mesaj, voi spune ca principalele traume ale umanitatii in ultimele 5 000 – 10 000 de ani nu se datoreaza animalelor periculoase, pe care de cele mai multe ori omul a invatat sa le extermine sau sa le marginalizeze in alte zone decat cele ale comunitatilor umane. Principalele traume care au influentat decisiv psihicul omenesc sunt cele pe care oamenii insisi si le aplica unii altora. Asa ca dincolo de traumele simboliice observate de psihanaliza pana acum, cred ca ar fi benefic de observat si cele reale concrete oferite de razboaie si sistemele politice totalitare. De asta ziceam ca s-ar face un pas inainte odata cu o astfel de noua abordare.

Comentarii de Baldovin la articolul „Problema de ataşament a românilor” de Ioana Mărculescu