Vorbeam deunazi cu cineva despre faptul ca multe din cartile aflate pe piata care trateaza subiecte ca divort, dependente, sint evitate de potentialii cumparatori, de parca ar fi ciumate. Din fericire, oamenii s-au mai relaxat cu privire la subiectele despre sexualitate si sex si ca atare cartile despre educatie sexuala sint mai putin lovite de tabuuri. In Romania tabuurile legate de subiecte de genul: divort, dependenta, avort, sint indisolubil legate de prejudecatile si interdictiile noastre culturale si sociale, de injunctii ancestrale, de nevoia de a pastra lucrurile “nemiscate” etern, de gradul de evolutie economica, de educatie precara. Subiectele – dependenta, divort, avort, homosexualitate stirnesc multe temeri si nelinisti. Nu ca alte popoare nu le-ar avea, poate le au, insa manifestarea lor este mult mai ne-patimasa. Posibil ca in Suedia se vorbeste altfel despre avort decit in Romania. Nu pot decit sa salut ideile reformiste ale noului papa privind aceste subiecte sensibile : avort, homosexualitate, divort. Totusi, vor mai trece citeva generatii pina cind la noi sa se discute cu adevarat rational, analitic despre ele. De ce se intimpla asta? O explicatie ce imi vine in minte ar fi aceea ca poate noi romanii (la fel ca si italienii, poate si spaniolii, grecii, unele popoare arabe) in genere avem un stil de atasament ambivalent – anxios: iubire – ura („du-te incolo,vino incoace,lasa-ma si nu-mi da pace”) cu granite laxe, sau chiar lipsa de granite (a dormi 10 persoane din aceeasi familie intr-o camera, a dormi cu copilul in pat si cind el are virsta de 14 ani ). Poate acest stil adeziv care nu incurajeaza autonomia, e si un fel de reparatie a trecutului cind parintii erau condamnati a se reintoarce la munca dupa ce copilul implinea 3 luni de existenta (dupa nastere). S-a transferat transgenerational din neam in neam de-a lungul generatiilor care s-au luptat sa ramina pe pozitie pe aceste meleaguri. Aceasta forma de simbioza cu copilul si cind el ar fi de dorit sa fie autonom nu arata decit o anxietate de separare a adultilor fata de copiii lor, o teama de pierdere inradacinata adinc in poporul noastru care de-a lungul timpurilor s-a incapatinat sa se inradacineze definitiv pe pamint romanesc. Avem o rezistenta milenara, o fixare profunda cu radacini adinci in aceste meleaguri. Destul de firesc atunci mi se pare sa fim extrem de sensibili la subiecte ce ne reamintesc de un fel de pierdere si separare. In definitiv divortul este o pierdere. Divortul ne face sa ingropam mitul din basme (“si au trait fericiti pina la adinci batrineti”), mit destul de demolat in societatea actuala, care insa se incapatineaza sa ramina in suflete, ca si cum fericirea ar fi statica, ca si cum starile noastre sufletest ar ramine de-a pururi la fel. La fel ca si in bosmul Tinerete fara batrinete si viata fara de moarte multi dintre noi nu acceptam evidentele vietii si ale mortii. Pentru ca pina la urma visul adinc al omenirii este sa ramina vesnica. Dependentele noastre de orice (pentru ca orice poate deveni o dependenta) nu arata decit angasa noastra de separare. Da, fireste si alte popoare au probleme cu dependentele. Si popoarele nordice unde poate stilul de atasament este evitant. Oricum ar fi, o persoana cu stil de atasament securizant are mai putine sanse de a deveni dependenta extrem de ceva sau cineva.
Sa nasti un copil pe care il doresti sau sa nu nu il nasti daca nu ti-l doresti – asta e intrebarea. Noi ca natie avem o experienta extrema privitoare la avort. Multe femei au murit pentru ca legea ceausista interzicea avortul. Cert este ca nu ne trebuie mari studii de psihologie ca sa observam faptul ca un copil nedorit poate avea de-a lungul vietii probleme psihologice mai mari decit unul dorit. Dorinta lui de moarte se poate observa in comportamente de autosabotare, autoagresive (ex fac sporturi extreme, intra in situatii potential periculoase in care isi pun viata in pericol, au accidente false, sint dependenti de diverse substante sau actiuni – muncesc pina la epuizare etc) Desigur, noi romanii negam ca am avea astfel de probleme si traume. Face parte din prescriptia ca “Trebuie sa fim mereu Puternici”. Avem desigur o alta forma de “Putere” decit Superman–ul american, care oricum nu neaga ca ar avea traume de razboi. La noi Puterea consta in “a rabda suferinta”.
De multe ori un avort are o “logica” care se inscrie in toata istoria transgenerationala a familiei. Actiunea de a avorta a fost mult timp tinuta sub tacere. Dar cum fidelitatea de familie se transmite inconstient, de multe ori o tinara adolescenta face un avort la aceeasi virsta cind a facut si mama ei un avort (nestiind ca mama a facut avort – secretul fiind pastrat). Cu cit secretul este pastrat mai abitir, cu atit tendinta de a repeta actiunea e mai puternica. Daca avortul nu ar fi fost investit cu o conotatie asa de puternic negativa multe femei s-ar fi eliberat de secret si poate si-ar fi scutit fiicele de aceeasi suferinta. Rostirea adevarului elibereaza. Ce mi se pare tragic este ca acum vreo citiva ani auzisem ca a existat o initiativa legislativa pentru interzicerea avortului, cind de fapt forurile statale ar putea sa propuna educarea populatiei (despre ce inseamna a ne asuma o relatie de cuplu, ce inseamna a ne asuma cresterea unui copil) sa creeze resorturi economice pentru un trai mai bun. Daca scopul declarat al statului, este sa avem crestere demografica, atunci logic ar fi de dorit sa cream si conditii de trai pentru a creste copii.
Ar fi benefic pentru toata societatea daca in momentul cind doi tineri vor sa isi intemeieze o familie sa viziteze un psihoterapeut / consilier pe probleme de cuplu si familie, parenting. Intrebarile pe care doi indragostiti si le-ar adresa pentru a decide ca ramin sau nu impreuna constient si responsabil nu ar fi deloc comode, nici romantice, insa ar fi eficiente pe termen lung. Dupa cum stim multi dintre noi, doar iubirea inflacarata nu garanteaza trainicia unei relatii functionale si fericite.
Sint citeva criterii pe care le-as considera relevante pentru o viitoare familie si care posibl ar preveni o parte din problemele emotionale pe care le poate avea pe parcursul vietii fiinta careia i se da viata fara sa fie dorita de parinti (la nivel inconstient). A da viata e un act de creatie suprem, insa a da viata fara sa doresti cu adevarat, sau a da viata si a abandona poate fi considerat la fel de traumatizant ca a face un avort. Este la fel de adevarat ca de multe ori un copil nedorit sau unul neiubit pentru el insusi, ci pentru ceea ce reprezinta el in istoria familiala (copil de inlocuire) poate lasa o urma adinca in istoria umanitatii, uneori o urma singeroasa alteori una inaltatoare (Van Gogh, Dali, Hitler), insa asta e o alta poveste pe care o voi aduce in discutie cu alta ocazie.
In situatia actuala a tarii noastre atributele de mai jos pe care un copil nenascut inca si le-ar dori de la parintii lui, sint departe de a fi indeplinite pe deplin. Ajungem iar la ideea ca a ne educa pe noi insine (a ne invata cu noi insine, a ne analiza, a ne intelege, a ne accepta, a ne iubi, a avea rabdare cu noi insine) cere timp si uneori acest timp e toata viata. Daca sintem bine cu noi insine, sint sanse reale de a bine si cu ceilalti.
Cristiana Alexandra Levitchi
este psihoterapeut, psiholog clinician, facilitator constelatii. „Sunt om si nimic din ce e omenesc nu-mi este strain” – vorba lui Terentiu a devenit motto-ul sau.
Foto: http://ramsinc.blogspot.ro/2011/03/seminar-through-lenses-of-history-and.html, http://ehp.niehs.nih.gov/121-a298/
ce vrea sa ne marturiseasca autoarea de fapt?