Testul de cetatenie

Luni dimineața, pe un frig aproape polar, m-am îndreptat spre Indianapolis sa iau testul de cetățenie americană. Am fost chemat la 9.30 într-o clădire din centrul orașului care se găsește aproape de autostrada. M-am rătăcit de multe ori in Indianapolis, care e un oraș mai greu de înțeles pentru mine decât Chicago. Indianapolis are o stradă centrală lungă care se numeste Meridian, care ar trebui sa faca lucrurile simple pentru mine. Dar pentru că este organizată după direcții geografice (N, S, W, E), si pentru că nu cunosc limbajul ăsta, mă rătăcesc de multe ori. Pe scurt, nu am nici cea mai mica idee cum sunt plasat la un moment dat pe o axă geografică.

Am anticipat că o să fiu confuz și mi-am lăsat o jumatate de oră avans, în caz că greșesc exit-ul. După ce am ratat ieșirea cu pricina, am ajuns din fericire exact in centrul orașului. De acolo am realizat ca îmi iau cel mult zece minute sa ajung la clădirea Departamentului de Cetățenie și Emigrare. Am înțeles pe loc că parcarea o să fie un chin, și că am uitat să îmi iau monezi (quarters) cu mine pentru aparate. Am vazut fericit, când am ajuns pe strada centrală, că sunt instalate aparate electronice și că pot să îmi folosesc cardul bancar. Dar când m-am dat jos din mașină am realizat că primaria Indianapolisului face bani seriosi din parcare, și cred ca era $7 ora. Cum aveam timp, și nu eram disperat, m-am decis să mai conduc pe străzile lăturalnice, să gasesc parcare mai ieftină. Am gasit cu greu parcarea fară plată și m-am grabit să fug spre clădirea unde se afla ofițerul care mă va intervieva.

Înainte să intru în lift, văd în jurul meu că interiorul este al unei construcții aproape mall, mare, cu cafenele la primul etaj. Intru in lift și apăs pe butonul de etaj patru. Ies, și văd doi ofițeri care asigură securitatea clădirii. Sunt extrem de serioși amandoi, și văd că sunt foarte tensionați. Femeia ofițer e foarte meticuloasa în ce privește controlul corporal, iar ofițerul barbat de lângă ea e foarte brusc în cuvintele pe care le rostește. Mă apropii de ei și aud că barbatul strigă la mine să vin în direcția lui. Mă rotesc către el, probabil să îl întreb ce a spus, iar el urlă și mai tare, și cu gesturi nervoase îmi arată că trebuie să mă lipesc de perete. Mă apropii de perete și vad că un ofițer cu doi bărbați în cătușe iese din lift. Cei trei se îndepărtează pe un alt culoar, iar barbatul în uniformă devine mai relaxat. Femeia îmi caută cu atenție prin rucsac, iar după un minut sunt lăsat sa plec. Mi se spune să merg la o fereastra unde trebuie sa îmi depun invitația. O depun și văd ca sala e plina de imigranți, care, ca și mine, sunt chemați la interviu. Aud spaniolă, și numele care sunt strigate de la ferestre au rezonanță latino sau arabă. Citesc de pe perete că acei care au venit ilegal ca minori sau cei care traiesc de cel putin zece ani in Statele Unite pot să aplice să evite expulzarea. Văd că administrația Obama ia masuri preventive să mai relaxeze constrângerile federale în ce privește imigranții. Mă bucur ușor și încerc să mă relaxez.

O voce strigă numele meu, cred ca aud un pic in ceață, dar nu sunt sigur. O aud din nou, și înțeleg că sunt încă sub impactul fricii produse de ofițerul care a strigat la mine. Ușor disociat, mă duc la fereastra, unde un tânăr de culoare îmi ia amprentele din nou. Fac contact vizual cu barbatul, care mi se pare mai putin militaros decât atmosfera din jur, și încerc din nou să mă relaxez.

Nu aștept mult și un barbat alb în jur de treizeci de ani vine să mă conducă într-un birou. Îmi aruncă how’re you doing? Îi răspund, good, how are you, și sunt un pic surprins de nota informala a vocii ofițerului. După incidentul din hol, nu mă aștept la caldură umană.

Căldura nu a durat mai mult de câteva secunde. Intru în birou, un birou foarte impersonal, cu un calculator pe un birou și câteva dulapuri în spatele camerei. Cel puțin camera are o fereastră mare și pot să văd orașul. Realizez cu frică că singurul semn personal din birou sunt câteva diplome de pe perete. Mă uit la prima din ele și văd ca ofițerul meu a câștigat un concurs de Iron Man. M-am îngrijorat. Nu știu ce înseamnă să fii omul de fier, dar mi-am făcut imediat un portret al ofițerului și cum trebuie să ma comport cu el. M-am gândit ca este probabil fost ofițer in armată, cu stagii in Irak. Foarte fit, pare să fie capabil să ridice greutăți sau să alerge pe distanțe mari. Eu, un barbat imigrant, în fața ofițerului de la cetățenie. Doi barbati față în față, cu rivalitatea și competitivitatea înscrise în istoria lor epidermică și afectivă. Mi-am spus că trebuie să rostesc cât mai mult cuvântul sir și să îi arăt că îl respect nemăsurat. Șansa mea este ca el să simtă respect – și chiar un sentiment de superioritate față de mine. Până la urmă, eu sunt cel care aplică să îi devină egal, iar el poate să creadă, ca multă lume cu înclinații conservatoare, că vin să iau slujba lui sau a copiilor lui.

Ofițerul mă pune să jur că am să spun adevărul și numai adevarul. Din interacțiunea mea cu instituțiile americane, jurământul – declarația de adevăr, să îi spun așa – reprezintă condiția și formațiunea centrală care îți oferă, imigrant sau cetățean, voce. Vocea ta, oricum este ea, de oriunde vine ea, contează doar în masura în care este produsă ca adevăr. Dacă nu e adevăr, nu are valoare, și nu face parte din mărturia care este înregistrată sau relevantă. Prietenii mei născuți in Statele Unite îmi spun cum de mici au învățat sa spună Pledge of Allegiance, din școala primară. La începutul orelor, viitorii cetățeni americani trebuie să își declare sentimentul de apartenență la națiunea americană printr-o declarație prin care ei spun adevărul. Ca ei, dar la altă vârstă, ceea ce spun este produs ca adevăr, un tip de discurs cu regulile lui interne de măsurare. De pildă, adevărul trebuie să fie produs prin două proceduri de bază – juramântul și pedeapsa. Jurământul te identifică ca obiect juridic și apari în fața legii ca o persoană care se supune unui test care are consecințele lui. Dacă cel care are puterea de decizie decide că minți, trebuie să înfrunți pedeapsa asociată cu transgresiunea și ieșirea din discursul adevărului

Mă așteptam la câteva întrebari legate de istoria dosarului meu de carte verde, dar mi-am dat seama că m-am înșelat. Ofițerul meu vrea sa revizuiască din nou dosarul. Mă întreabă date precise legate de anii 2007-2008. Dosarul de meu de carte verde a fost foarte dificil, pentru că am aplicat să obțin documentul în timpul unui divorț. Mi s-a acordat documentul pe baza a ceea ce se numește prezumția de sinceritate, și anume că în momentul in care eu și partenera mea de atunci ne-am decis să ne căsătorim, decizia a fost luată sincer. Adevărul aici depinde de intenție, iar ofițerii americani sunt școliți să fie suspicioși față de orice intenție sau dovadă de minciună. Cu alte cuvinte, decizia de a deveni rezident este oferită dacă tu demonstrezi că te-ai casătorit din dragoste. Dragostea este aici considerată aproape romantic, ca și cum un sentiment nu este marcat de raționalitate sau interese materiale. Căsătoria în Statele Unite înseamnă acces la beneficii, cum sunt asigurari de sănătate, cetățenie sau vizite la spital. Decizia de casătorie este aproape întotdeauna luată și ca urmare a unei raționalitați, iar cetățenia este parte a poveștii într-un fel sau altul în cazul imigranților. La interviu însă orice mențiune a unui interes material e sinucigașă. Aplicanții sunt chestionați daca sentimentul este real sau nu. Ofițerii de cetățenie se transformă în subtili exegeți a ceea ce înseamnă dragostea, şi ei decid să acorde documentele dacă ei simt ca sentimentul este autentic. Aplicanții trebuie să producă un sentiment adevărat in fața funcționarului și să ofere documente care să arate că dragostea există.

Când am căpătat cartea verde, procedura a fost foarte complicată pentru că eram desparțit de cetățeanul american care funcționa ca sponsor la acel moment. Dar, pentru că mi s-a judecat cazul plecând de la faptul ca am demonstrat adevarul unei iubiri produse într-un anumit moment în trecut, mi s-a acordat statutul de rezident.

Acum eram in fata ofițerului unde trebuie să produc o altă dovadă a adevărului, și anume că îmi amintesc cu exactitate datele pe care eu și Mariah le-am produs la interviul anterior. Aici interviul funcționa ca test de mnemotehnică. Dacă la primul interviu criteriul era dacă reușesc să demonstrez că am fost indrăgostit, aici criteriul era dacă îmi amintesc cu exactitate ce am spus cu trei ani înainte. Și să anticipez ce a spus Mariah în interviul ei, și să coroborez cumva cele două povești.

Fac ușoare greșeli de date, cred. Văd asta pe fața lui nedumerită. Îl întreb dacă povestea mea i se pare veridică, iar el răspunde că oarecum. Îmi dau seama că trebuie să elaborez și îi spun mai multe despre context și situație. Văd că ofițerul este dispus să mă asculte. Încerc să îi prezint faptele cît mai aproape de ce îmi amintesc că s-a întâmplat. Ca la orele din filosofie din liceu, trebuie sa ma gândesc cum produc adevarul-coerență si adevarul-corespondență. Dar acum mi se pare mai important ca ofițerul din fața mea să aibă senzația că ce spun este adevărat, așa că mă concentrez pe adevar ca forță persuasivă. Ce mă poate scoate din faptul că încurc date este ca ofițerul meu, expert in măsurarea adevărului, poate să accepte ce spun ca adevărat.

După aproape o jumatate de oră de întrebări legate de dosarul de rezidență, ofițerul se decide să îmi ofere testul de cetățenie real. Sunt întrebat de amendamente și să răspund la întrebarea:

care a fost cel mai mare inamic al Americii dupa al doilea război mondial.

Răspund comunismul. Răspund apoi corect și rapid la întrebări, care sunt scuipate birocratic. Mi se spune că am trecut testul și că deși are nedumeriri, el crede că cei care mi-au evaluat dosarul anterior au facut-o meticulos. Îmi spune evaluarea lui fară să mă priveasca în ochi. Îmi dau seama că l-am convins pe omul de fier că am spus adevărul. Dar m-am simțit ca un sofist în fața unui judecător implacabil, care decide suveran ceea ce este adevărul. Ofițerul părea că știe că adevărul unor fapte este unul singur și că nu depinde de memorie, context și alte considerente. Am simțit că trebuie să îmbrătișez mai mult sofistul din mine și să mă gândesc la cum sunt facuți imigranții cetățeni americani. Și am înțeles că testul real de cetățenie constă în ideea că trebuie să demonstrezi adevărul cu documente și cu atitudinea corporală și afectivă potrivită. Ofițerul a trebuit să înțeleagă în corpul și sentimentele mele că sunt cetățean american. Aici în fapt s-a testat adevarul mărturiei mele despre propriul trecut.