Un consorţiu internaţional aerospaţial a anunţat că va trimite o expediţie umană pe planeta Marte la orizontul anului 2030 (posibil 2022). Este un zbor fără întoarcere. Deja mii de cereri au fost înregistrate; o selecţie de câteva sute de indivizi este deja făcută, iar prin filtre succesive se va junge la un echipaj de patru inşi care vor efectua zborul.
Proiectul ridică probleme psihologice. În afara perspectivei clare că viaţa marsonauţilor se va termina în afara mediului terestru, mai mult ca sigur considerabil scurtată, va fi vorba de o existenţă excepţional de dură: închisă într-un spaţiu limitat (Marte nu are atmosferă), cu o minimă satisfacere a nevoilor. Contactul cu restul umanităţii se va face printr-o televiziune de tip telerealitate. Este de aşteptat că membrii misiunii nu vor rezista psihologic. Starea lor se va deteriora rapid, în sensul unei simptomatologii depresiv-anxioase grave.
Din miile de voluntari, screeningurile succesive îi vor elimina pe psihopaţi, sinucigaşi, psihotici, reţinând pe cei testaţi cu aptitudini excepţionale: curaj, iniţiativă, creativitate, rezistenţă fizică şi psihică.
In lipsa unei informaţii despre acest lot final, pentru moment virtual, putem să ne întrebăm numai care este motivaţia unor inşi puternici şi capabili de-a se supune unei astfel de vieţi şi unei astfel de morţi. Este vorba de o alegere liberă care nu seamănă cu alegerea celor meniţi unui atac kamikaze, deseori constrânşi, printr-o presiune socială bine studiată, să meargă la moarte.
Putem enumera factorii psihologici posibili: curiozitatea, exhibiţionismul, o anumită megalomanie şi, totuşi, la indivizi fără trăsături patologice decelabile, un grad incontestabil de dispreţ pentru viaţă, unit, în condiţiile date, cu o extraordinară îndrăzneală.
Nimic nu pare să destineze umanitatea să-şi părăsească planeta originară. Pământul, chiar ecologic devastat, va fi încă multă vreme mai primitor decât Marte sau cine ştie ce alte corpuri cereşti. Nu pot concepe această nouă utopie decât ca pe un impuls obscur de-a depăşi condiţia umană. În lipsa unor lumi de dincolo, concepem transpuneri imposibile sau oribile.
Desacralizarea insului recent are si costuri ascunse, pe langa agenda ascunsa.
Poposit fara noima pe Terra, el pustieste tot ce apuca, in primul rand propria persoana.
Nimerit astfel in disonanta cognitiva, insul cauta peisajul ne-in-dumnezeit care sa-i reduca disonanta cognitiva si face, ca la table, marți pe Marte, unde vitregia-i in toi.
Din plictiseala, cinism narcisic si fanfaronada masochist-exhibitionsta purcede eroul de prisos si de pripas.
Cand viața e vaduvita de sens, se cuvine sa-i lipim la nimereala unul.