Jean Ziegler este în acelaşi timp cel mai josnic linguşitor şi cel mai fidel amic, cel mai incompetent expert şi cel mai călduros conviv, politicianul cel mai grav şi un Saint-Just elveţian.

Guvernul elveţian, care nu greşeşte niciodată, l-a propus drept consultant pe lângă Comitetul Consultativ pentru Drepturile Omului al Naţiunilor Unite de la Geneva. Nu, nu e o glumă: omul care, cu o consecvenţă care te obligă la lipsă de respect, nu a contenit să le acorde consideraţia sa celor mai sângeroşi dictatori cu condiţia ca aceştia să fie „revoluţionari”, adică anticapitalişti, antiamericani şi antisionişti, va avea un cuvânt de spus în politica internaţională. Este întrucâtva ca şi cum guvernul lui François Hollande i-ar însărcina pe Dieudonné şi Soral cu misiuni umanitare în Orientul Apropiat, sub o banderolă ONU.

Mi-am păstrat întreaga simpatie pentru Jean Ziegler, această vulpe bătrână a politicii care a reuşit să îi facă pe elveţieni să înghită ideea că a luptat o viaţă întreagă împotriva gnomilor de la Zürich şi că a pledat pentru o Elveţie generoasă. Înaintea forţei de convingere a celui care repetă mereu acelaşi refren, elveţienii, care sunt adeseori naivi şi un pic jenaţi că sunt atât de bogaţi într-o lume cu atâtea lipsuri, au sfârşit prin a-i acorda un oarecare credit. Dar sprijinindu-i candidatura la Naţiunile Unite, ei lasă imaginea unor prostănaci, incapabili să distingă între morală şi politică. Şi mai ales pe cea că se lasă tăvăliţi prin făină de toţi escrocii care mimează bunele sentimente, adică, să o spunem cât mai pe şleau, care le flatează narcisismul. „Bine jucat, dragă Jean”, ar vrea să spună cinicul din mine.  Dar nu mă pot împiedica să nu mi se pară puţin cam mare paiul din ochi, iar Consiliul Federal încă şi mai credul decât mi-l imaginam.
Traducere de D. L. Bîtfoi