Democratie si disciplina

Pentru cei care nu au trăit pe vremea aceea, amintesc că orice “om al muncii” trebuia să participe la seminariile de marxism-leninism. Odată a venit vorba despre democraţie. Discuţia devenise cam haotică… conducătorul seminarului a pus atunci întrebarea: “tovarăşi, care este după dvs. definiţia democraţiei”? Fiecare şi-a dat cu părerea. Unii o făceau după capul lor, alţii încercau în mod oportunist să fie cât mai “pe linie”… Cu evidentă superioritate, lectorul ne-a oprit. “Cea mai bună definiţie a democraţiei a dat-o tovarăşul Emil Bodnăraş”. Eram uimiţi. Nu Tucidide, nici măcar Marx. Nu, tov. Bodnăraş, un militar căruia nu-i bănuiam geniul politologic. Ce spusese oare cunoscutul membru al Biroului Politic? “A spus, tovarăşi, că democraţia este, înainte de toate, ordine şi disciplină”.

Nimeni nu a comentat, nimeni nu a protestat. Mi-am amintit în repetate rânduri această “definiţie” (nu era o definiţie) cazonă a democraţiei. Democraţia, îmi spuneam este consecinţa libertăţii de conştiinţă, a consensului acceptat prin votul majoritar… atunci cum să fie “ordine şi disciplină”?

Am amintiri penibile de la şedinţele de îndoctrinare, prilej de oportunism, de umilire, de intoxicare şi spălare a creierelor. Dar sunt nevoit să spun că “definiţia” cazon-comunistă a lui Bodnăraş conţine un anumit adevăr. Democraţia, practicată de escroci şi semidocţi, de oameni care joacă şahul politic fără să prevadă nici măcar următoarea mutare, dictată de interesele egoiste, fără nici o preocupare pentru binele comun, cu singurul scop de-a promova interesele unei facţiuni sau ale unui singur ins, devine o cochilie goală.

Aş propune spre meditaţie următorul principiu: nu poate exista democraţie fără disciplină morală. Ea consistă în instituirea unui pact care să proclame supremaţia binelui comun. Fără acest pact democraţia devine, automat, oligarhie… iar oligarhia sfârşeşte în anarhie sau în tiranie.