Ideea omului de ştiinţă James Lovelock lansată la sfârşitul anilor şaptezeci ai secolului trecut, anume că Terra (“Gaia”) este un sistem autoregulat menţinându-şi parametri între anumite limite, a fost criticată ca fiind mistică. Cei ce au formulat-o (alături de Lovelock, bioloaga Lynn Margulis) s-au apărat de această acuzaţie. Gaia nu este o “fiinţă”, ci un sistem homeostatic. Componentele lui sunt atmosfera, apa, crusta terestră, dar şi profunzimea planetei (care comunică prin fundul oceanului cu suprafaţa) şi, nu de neglijat, viaţa.
Nu reiau raţionamentele ipotezei Gaia. A câştigat în popularitate, mai ales după ce opinenţii ei au explicat că nu vine în contradicţie cu dogma fundamentală a epocii care este teoria evoluţiei, selecţia naturală fiind un aspect particular şi parţial al autoreglării macrosistemului. Ipoteza Gaia nu ar fi fost posibilă fără cibernetică, fiind o ilustrare a principiului retroacţiunii (feedback). Recent Lovelock (care a atins vârsta patriarhilor) a explicat la BBC că toate avertismentele au fost inutile, oamenii de ştiinţa fug de răspunderile lor fiind prea supuşi mediilor tehnlogice şi intereselor economice; iar procesul pus în mişcare este ireversibil. Un fel de-a spune, fiindcă sistemul de retroacţiune nu încetează să funcţioneze. Pur şi simplu, pe măsură ce abaterea de la poziţiile de echilibru biofizice, biochimice şi biologice devine mai pronunţată, este de aşteptat un răspuns mai violent al sistemului.
Problema pe care trebuie să ne-o punem este dacă, alături de biosferă (factor cu greutate în menţinerea echilbrului) există şi o “psihosferă”. Prin psihosferă ar trebui să înţelegem rezultanta interacţiunii inteligenţelor. Ar însemna că în procesul de autoreglare a sistemului Gaia ar intra şi psihicul uman. Am putea să ne reprezentăm această intervenţie a psihicului ca fiind a elementului raţional capabil să prevadă şi să prevină homeostatic abateri de la normele fizico-chimico-biologice. Dacă pesimismul lui Lovelock se confirmă, psihosfera nu este capabilă de retroacţiune.
Foto: Împăratul Hirohito inspectează, înainte de 1945 şi de descoperirea radarului, o nouă armă – “urechi” gigantice de ascultare a activităţii aviaţiei inamice
