O vreme de taiat venele… André Laude, poetul blestemat

N-aş fi vrut s-o spun, dar când îl vedeam pe André Laude la Saint-Germain-des-Prés treceam pe celălalt trotuar. Nu din zgârcenie – ştiam că mă va tapa de bani -, ci din milă: starea sa de descompunere îmi sfâşia inima. Lucraserăm împreună la Monde, mă târâse în aventura Fou parle, îl consideram cel mai mare poet în viaţă… dar ştiam că, în pofida eforturilor făcute de prieteni, nimic nu-l putea opri din cursa spre neant. Nu a fost chiar un vagabond celest, doar unul dintre acei sărmani fără dinţi a căror respiraţie te pot pune pe fugă.

Nu voia să-şi revină… sau poate că nu se mai simţea în stare. Datorită lui am înţeles cât de inutile sunt eforturile de a ajuta o persoană căzută la pământ care nu vrea să se ridice. Nici unul dintre prietenii săi, inclusiv François Bott şi Roland Topor, nu se îndoia de talentul lui, dar nimeni nu ştia că era la capătul puterilor pe când se complăcea să pozeze în artist blestemat. Nu oricui îi e dat să aibă dorinţa sau puterea să meargă pe o cale a cărei inutilitate a presimţit-o şi a cărei nudă oroare o trăieşte clipă de clipă. Am fost martorii căderii sale, înspăimântaţi de energia cu care se distrugea. Vorbeam despre sinucidere ca nişte gentlemen, dar el trăia zi după zi plângând că nu mai putea să mângâie zorile ori un trup de femeie, fără să le sfâşie. El, rebelul, devenise un plângăcios… iar asta ne întrista cel mai mult. Uitase regula pe care ne-o stabiliserăm: Sustine et abstine!* Pe scurt, CEL MAI MARE POET ÎN VIAŢĂ DEVENISE O EPAVĂ. Iar asta ne întrista într-atât încât îl evitam, deşi cotizam pentru a-l ajuta să supravieţuiască.

A supravieţuit prin poemele sale. Iată unul care îmi e drag:

Sur chaque visage
Une agonie m’interpelle
Lion en cage
Je tourne dans la cité des morts-vivants
Sans figure
Sans lignage.

Je suis déjà ailleurs autre part
Je suis dans le paysage ignoble
De l’absolu désespoir
Je suis le voyageur rejeté de miroir en miroir

Et qui hurle parce qu’il ne s’y retrouve pas
Et que l’horreur gonfle ses paupières
Et qu’il a tellement faim de lumière
Qu’il mangerait crus les petits enfants aux yeux
De craie blanche.

* Rabdă şi stăpâneşte-te (în latină) – maximă stoică, atribuită lui Epictet (n. trad.).
Traducere din limba franceză de D. L. Bîtfoi