El, cu mâinile ușor crispate, toarnă apa fierbinte in cană:

Îmi e greu să înțeleg ce a făcut Woody. Dylan a fost curajoasă să-și spună povestea în New York Times, nu?

Ea, leneșă, întinsă pe pat:

Știi, mi se pare că Dylan nu e motivată numai de ce spune ea. Ideea ei e că vorbește despre abuz sexual în genere, și că ce i s-a întamplat e un avertisment pentru victimele violenței domestice. Nu știu, dar mi se pare că e foarte furioasă și că a scris ca să își umiliească tatăl.

El, ușor revoltat, dar preocupat de ceaiul fierbinte din mănă:

Stai așa, vrei să spui că ea nu a fost molestată? Nu crezi ca gestul ăsta e important pentru a preveni alte abuzuri? Știi câte victime ale violenței domestice nu vorbesc pentru că le e frică? O să poți să te uiți la filmele lui Allen, acum că știi că și-a molestat copilul?

Ea, încă leneșă, dar un pic mai atentă. Se ridică pe spate, și se uită direct la el:

Uite, eu cred ca Dylan crede că spune adevărul. Și e important că își spune povestea în public. Dar sunt câteva lucruri pe care nu le citesc în comentarii. Cazul mi se pare mai degrabă o rafuială a unei familii obișnuită cu atenția presei. Retorica feministă a lui Dylan este mai degrabă un pretext pentru răfuială decât un angajament consistent și nuanțat cu tema abuzului sexual. Ok, nu aștept de la Dylan nuanțe, pentru că este supărată rău. Dar sunt îngrijorează cum sunt femeile descrise în genul ăsta de retorică, ca pasive și victime. Dylan nu e doar victimă în cazul ăsta, ea e și agresoare.

El, devine excitat de conversație, și se așează lângă ea:

Bine, bine. Eu înțeleg că toată discuția legată de molestare a început in ’93, în plin scandal legat de marturiile victimelor abuzurilor sexuale. Și înțeleg că recuperarea memoriei, a ceea ce s-a întâmplat este dificilă, și mai tot timpul politică. Denunțul lui Allen de către Dylan, douăzeci de ani după, e un gest bine articulat, spre deosebire de marturiile reale, care sunt pline de ambiguități, contradicții și sincope. Ca victimă, trebuie să te prezinți impecabil in ce spui, pentru că altfel pari necredibilă. Și mi se pare că ce spune Dylan e corect. Ca victimă, ea trăit cu o vină imensă, a avut probleme serioase de alimentație și de self-abuse.

Ea, un pic iritată:

Dar este Allen vinovat de asta? Trebuie Allen să nu mai fie văzut ca un regizor mare pentru că este acuzat de molestare?

El, și el devine iritat:

Da, mi se pare că trebuie început de undeva, și că trebuie să îi vedem pe molestatori în familiile noastre, în cei pe care îi adorăm. Poate trebuie să îi vedem filmele altfel, nu?

Ea, devine mai razboinică:

Uite, tot cazul ăsta nu mi se pare că e bine ales pentru un argument feminist solid. E plin de întrebări, ambivalențe, de personaje care sunt gri, și nu sunt albe sau negre…

El, din nou indignat:

Adică, vrei o poveste simplă, cu alb și negru? Nu sunt toate situațiile așa, cu gri și ambivalențe?

Ea, încercând să dezvolte:

Da, mi se pare că poți avea povești mai bune. Sau cel puțin, poți să alegi cazuri în care opinia publică este mai degrabă cu tine. Au fost multe femei negre înainte de Rosa Parks care au protestat sau bătute pentru că nu au respectat segregarea rasială, dar cazul a fost ales de către avocații mișcării pentru drepturile civile pentru că Rosa Parks era o femeie decentă, prezentabilă, care contesta imaginea negrului lenes și imoral. Rosa Parks era o femeie cu un caz puternic. În legea care a făcut ilegale legile împotriva sodomiei în Texas, Lawrence vs Texas, acuzații implicați în caz nu erau parteneri sexuali, dar au susținut că li s-a încălcat dreptul la viața privată. Din nou, deși era mult gri în poveste, cazul era solid. Dacă vrei atenție pentru un caz de politică feministă sau queer, poți găsi o poveste bună care poate să transmită un mesaj puternic. Nu sunt sigur că aici ai o alianță clară.

El, incă nedumerit:

Bine, dar nu este ăsta un caz bun? Numele de Allen mi se pare cu impact mare, și mai toate feministele pe care le citesc scriu despre povestea asta.

Ea, cedănd ușor teren:

Ok, poate mă gândesc la un alt tip de feminism care nu trebuie să pedepsească comportamentele neconvenționale. Uite, aș vrea un feminism care să nu se uite strămb la povestea lui Allen cu Soon-Yi. Poate că povestea asta încalcă anumite tabuuri pe care le luăm de gata—o femeie tânără cu un barbat în vârstă, o fiică cu un tată vitreg—ne pune întrebări serioase despre ce credem noi că e normal. De ce să îl acuzăm pe Allen aici?

El, serios:

Uite, am citit blogări psihiatri care găsesc în comportamentul lui Allen indicii că e bolnav și pedofil. Mi se pare complet iresponsabil. Dar nici Allen nu e complet fără vină aici, și portretul pe care îi face lui Mia Farrow este foarte negativ. De fapt, Mia Farrow este de vină pentru ce i se întâmplă.

Ea, cedănd ușor teren:

Da, e adevărat, Allen e și el agresiv. Dar acum tu cum ai răspunde dacă ești acuzat de pedofilie?

El:

Nu știu, dar aș încerca să nu acuz.

Ea, gândindu-se că trebuie să se ridice din pat, și să se miște din casă:

Hmmm, tu crezi că de fapt tot ce spunem noi atârnă de faptul că noi avem două percepții diferite asupra ce s-ar fi putut întâmpla? Adică, tu crezi că Dylan a fost molestată și că e rău, și că trebuie să nu se mai întâmple niciodată? Eu să fiu sinceră, mai degrabă cred că Allen e neconvențional (poate că s-a culcat dezbracat cu Dylan copil în pat, nu?), că ceva s-a întâmplat, că acest ceva a fost instrumentalizat ca abuz sexual, și că Dylan, Mia, Woody și alții sunt prinși într-un cerc strâmt al vinovăției și furiei. Mie mi se pare cazul important ca retorică publică. Dar cel mai trist lucru este cum devenim polițiști în casele noastre acum, și cum resentimentul câteodată e împachetat ca dreptate publică.

El, cu gândul la următorul lucru de pe listă lui de dumincă:

Bine, draga Socrate, o să reluam din nou discuția. E interesant cum e prinsă lumea, cumva compulsiv, să spună ceva despre Woody Allen. Și noi suntem parte a aceluiași fenomen. Și o ne ia timp să vedem ițele cazului mai clar.