Cum am făcut febră, și aveam tuse seacă, durere în piept și migrene puternice de aproape o săptămână, m-am gândit să mă duc la doctor. Nu e prima dată când am avut simptome similare și mă îngrozesc de fiecare dată când trebuie sa mă bat pentru o rețetă cu antibiotice. Îmi simt infecția în corp, și știu că se poate dezvolta imprevizibil. Acum câțiva ani buni, am fost tratat aici pentru răceală timp de o lună și jumătate, deși aveam făcusem complicații serioase pe corzile vocale.
Am facut o mică paranoie de când sunt în Statele Unite legată de antibiotice. Pentru că doctorii sunt atât de stricți în a le prescrie, am întrebat în jurul meu și am aflat că există un trafic intens și o piață neagră pentru ele. Capitalismele avansate au și ele piețele lor pentru produse în regim de monopol, deși ideologia oficială este că nu există monopol, nu? Dar produsele care depind de o anumită expertiză, și de reguli stricte, produc soluții creative pentru a acoperi cererea. Cum m-am plâns unor români de cât de greu ajung la antibiotice, o profesoară care vizita universitatea și care trăiește in New York mi-a spus că mi le poate trimite prin poștă. Ea și le cumpără din România. Am aflat apoi că soția unui coleg face drumuri de aprovizioare din când în când, și antiboticele sunt primele pe listă. Îmi vine în cap să compar antibioticele cu celebrul Kent din România pre-comunistă. Mi se pare că se transformă într-o marfă superioară, care depășește statutul simplu de medicament.
Vineri dimineața m-am hotărât sa mă duc la clinica universitații și să încerc să le obțin. Ca de obiei, trebuie sa treci prin ritualul obligatoriu de cântărit, masurat temperatura, $25 co-plata pentru o vizită, așteptat o oră pentru a vedea o asistentă. Ajung în fața asistentei, și îi spun în detaliu simptomele. Mă pune să tușesc într-un tub, și îmi dau seama că îmi pune placa pe care o știam deja: stat la pat, ceai cu miere și lămie, inhalator pentru gâjâiala din piept. Femeia nu își dă seamă că nu aș fi venit să o văd doar pentru sfaturile astea. O întreb dacă poate să îmi prescrie antibiotice. Îmi spune că nu, pentru că nu am simptomele pentru antibiotice, și că nu poate trata o simplă răceală cu antibiotice. Îi spun că am o istorie urâtă a complicațiilor legate de piept, și că a trebuit să stau un an în spitale pentru că nu am fost tratat la timp cu antibiotice. Îi spun că știu că regulile o împiedică să îmi dea antibiotice, dar că poate face excepții în cazul meu. Îmi dau seama că argumentele mele raționale nu funcționează. Plec furios din biroul ei.
Îmi schimb tactica. Mi-a luat ceva timp in Statele Unite să înțeleg cumva cum funcționează ideologia sistemului (care, de fapt, îmi este încă neclară). Antropologii și sociologii pe care i-am citit m-au ajutat să înțeleg care sunt structurile de subterană a ideologiei lui trebuie să te descurci singur, ești egal cu ceilalți și ai liberatea de a face ce vrei.
Michael Burawoy, care a facut muncă de teren în fabrici din Chicago și din Ungaria înainte de 1989, reușește să îmi de-a o imagine bună asupra a doua ideologii pe care a trebuit să le navighez (socialismul și comunismul). De pildă, citând studiul unui alt antropolog, el spune că elevii din liceu din America trebuie să performeze ritualul succesului, deși ei știu că șansele lor de a intra în clasa mijlocie americană sunt minime. Dar de mici, trebuie să se imagineze ca fiind oameni de succes, și să vorbească despre realizarile lor, și cât de realizați sunt. Dar mulți din ei știu că nu vor ajunge acolo, pentru că, de pildă, dacă parinții sunt săraci, doar 3% din ei vor ajunge la universitate. Mulți din ei performează ritualul succesului, dar o fac cumva cu conștiința dublă.
Burawoy compară atitudinea asta ideologică cu ipocrizia din socialism, unde toată lumea trebuie să-și declare credința în comunism, deși nimeni nu credea asta. Pentru Buroway, socialismul avea aici un anumit avantaj. El își descrie experința dintr-o fabrică din Ungaria, unde au trebuie să o vopsească integral pentru că primul ministru era așteptat. Deși toată lumea știa că de fapt clasa muncitoare era exploatată, și că socialismul nu a dus la o egalizare a veniturilor, cel puțin în socialism știai că vrei cel puțin o societate mai egală, că inegalitățile sunt revoltătoare. Socialismul vopsea gardul ca să ascundă un sistem al inegalității care deja funcționa în fabrici. Dimpotrivă, capitalismul neoliberal ascunde toate inegalitățile din sistem prin faptul că le vopsește înăuntru, în așteptarea că ești deja egal cu ceilalți, că ai același drepturi, și că dacă nu reușești este de fapt vina ta.
Am înțeles acum că trebuie să îmi schimb tactica dacă vreau antibiotice. Refuz ideea că nu pot să mă tratez pentru că este vina mea, pentru că eu nu înțeleg că sunt reguli bune care trebuie urmate, și că regulile astea sunt de fapt corecte.
M-am hotarăt să mă duc la o altă clinică unde știam că am șanse mai bune să primesc antibiotice. Mă simțeam deja rău, și mă simțeam amețit. După alte două ore pe care le-am petrecut în așteptare, nu mai iau nici un risc. Știu că trebuie să performez bolnavul cu simptomele pe care o asistentă le așteaptă. Știu că trebuie să performez instructorul de la universitate, să pun un sacou pe mine, să le spun că nu pot să predau dacă nu mă fac bine. Trebuie să proiectez imaginea omului de succes, care deși bolnav, are autoritate. Mă hotărăsc să îmi exagerez simptomele. Îi spun asistentei că am febră de două săptămâni, că nu pot să predau, că tușesc ingrozitor și am fost tratat cu antibiotice la clinica lor acum un an. Pe loc, aproape fără discuție, asistenta îmi prescrie antibiotice.
Am înțeles mai bine acum că decizia de a-mi da antibiotice avea legătură cu o anumită simulare a autorității, și mai ales cu așteptarea că sunt parte a unui sistem inegal, că sunt altceva decât egal cu alții. Ideologia neoliberală nu poate să funcționeze decât în practica unui anumite ierarhii, financiare sau de statut, care face ca unii să aibă aces la anumite bunuri și alții nu. Ori, în alte cuvinte, corupția și inegalitatea fac sistemul să functioneze, dar cu așteptarea că toate inegalitățile astea sunt normale, pentru că, nu, e vina ta dacă nu reușești.
După două zile, când scriu textul ăsta, mă simt mult mai bine. Aproape că sunt sănătos. Și sunt sănătos pentru că am reușit să obțin Kent-ul american, cel care îmi arată cum inegalitățile sunt vopsite deja în sufletele noastre.
Excelent articol! Mai multe critica sociala cu implicatii psiho – de trei ori vrem