Uneori îmi spun că nu-i aşa de rău să dai dovadă de compasiune… de altfel, Schopenhauer îi face elogiul. Compasiunea ar fi, după el, singura morală acceptabilă. Există însă, în această formă de elasticitate nelimitată a artei de a suferi împreună cu altul, de a suferi pentru altul, ceva care îmi repugnă. Încerc să privesc la rece dezamăgirile şi eşecurile altora – la fel ca şi pe ale mele, fireşte – şi să-mi păstrez ochii neumeziţi, chiar dacă nu reuşesc întotdeauna (şi cel mai puţin la cinema). Mă străduiesc să nu dau, în orice circumstanţă, decât minimum de la mine. Văd în asta o formă de eleganţă. Mă înşel, fără îndoială. Inima îmi înclină spre compasiune, raţiunea spre stoicism.
Traducere de D. L. Bîtfoi
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
