Am ajuns în bar după ce mi-a luat câteva minute bune să găsesc un loc de parcare. Era o seară caldă, după o primavera rece și dură, care părea că joacă poker cu nervii noștri. În sfârșit, eram în adidași fără ciorapi și simțeam primavara în pasul alert a celor care treceau pe lângă mine.
Q era in bar, undeva într-un colț, și avea un suc în față. Mă salută cu căldură, ca și cum nu ne văzusem de mult. Barul era plin, și în spate, o trupă cânta ceva amestecat, care mi se părea greu de identificat.
Mă întreabă cum mi-a fost vacanța, și îi răspund cu detalii despre scurta călătorie prin Vestul Mijlociu. Îi povestesc despre Cincinnati, și despre muzeul despre sclavie care e plantat în centrul orașului între două stadioane de fotbal american. Cincinnati e un oraș special, care se laudă cu liberalismul lui, dar care e grevat de inegalități sociale și de rasă profunde. Nu dezvolt în detaliu observațiile mele, dar simt că sunt ascultat cu interes.
Ne mutăm la discuția legată de antropologie pe care amândoi o adorăm în moduri diferite. Eu sunt un diletant aproape pierdut când aud povești despre Malinowski și sexualitatea lui în insulele Trobriand. Q e specialist în Yucatan, Maya și noul turism global, și predă antropologie. Ca de obicei, casc gura cu admirație la poveștile lui legate de antropologi dezlănțuiți în insule exotice.
Lângă noi, un tip face o comandă de câteva beri. Q tocmai îmi povestește despre influențe în antropologie și folosește cuvântul toma (care e un fel de there you go), pe care îl strigă cu placere. (Vroiam să scriu într-un mod mai literar, in barul plin de fum asaltat de muzica grea a trupei de alături, dar în bar nu se fumează, suntem desigur in America puritană a interdicțiilor, și nici muzica nu e foarte tare, așa încât putem să ne auzim bine.)
Tipul care comandă berea se întoarce spre mine și îmi spune: am nevoie de un sfat. V-am auzit vorbind în spaniolă (eu nu confirm, nici nu neg) și am avut experiența asta în Los Angeles acum o saptămână. Ascultam Red Hot Chili Peppers și la un moment dat refrenul unuia din cântece e Cabron, cabron, și i-am spus unui tip care părea latino cabron și asta s-a întors spre mine și mi-a zis să nu îi mai spun niciodată cabron. Se uită la mine, și mă întreabă: cum să îi spun, ești prietenul meu?
Eu sunt un pic încurcat, acum în postura de hispanic, și îi spun să îl întrebe pe prietenul meu Q, care are o famile cu rădăcini în Guatemala. Tipul începe să spună aceeiași poveste lui Q, dar de data asta, în momentul în care descrie cum a fost amenințat, devine dramatic, și duce mâna la gâtul lui Q, pentru a indica gestul la care a fost supus. Q îi spune liniștit că poate să îi spună unui vorbitor de spaniolă amigo, și nu trebuie să folosească cabron, care poate să fie un termen acceptat între prieteni, dar niciodată între persoane care nu se cunosc.
Tipul își primește berile, și înainte să plece îi spune lui Q, dar si mie, bye bye cabron. Q nu reacționează nicicum, dar tipul realizează că a spus ceva nepotrivit. Sau poate vroia doar să glumească, și repezit, ne spune, bye bye amigo(s).
M-am gândit că domnul ăsta prelucra ceva cu noi, o experiență traumatizantă legată de două cuvinte în spaniolă. Între cabron și amigo se află distanța între respingere și intimitate, între insultă și recunoaștere, între latino ca străin, ca amenințor, de neînțeles și latino ca similar, ca noi, americanii, cei care vorbim limba engleză.
Există o anumită repetiție în articularea lui cabron, care dintr-un cuvânt producator de conflict devine un cuvânt care trebuie îmblânzit, care trebuie formulat într-un spațiu nou, care să îl golească de calitatea lui conflictuală. Ca într-o ședință de terapie, cuvântul care insultă, care e legat de un afect excesiv, frică, anxietate, poate fi spus, poate fi auzit într-un registru diferit, lipsit de violența lui inițială. Dar paradoxal cabron nu poate fi articulat, sau mai bine spus re-articulat, ca o injurie, într-un mod nou, al parodiei, fără să își piardă din calitatea lui amenințătoare. Amicul din bar a trebuit să ne insulte, a trebuit să folosească din nou cabron, dar încă cu sentimentul că încalcă o regulă, ca într-un act ușor transgresiv.
Există ceva erotic, ușor intoxicant, în a înjura, a face pe cineva porc sau incult (gândiți-vă la disputa între Antena 3 și Andrei Pleșu). Insultele nu sunt, desigur, generate cauzal de trauma, și nici nu trebuie legate tot timpul de un exces afectiv, fie el frică sau anxietate. Dar a insulta este un mod de a schița o apropriere, stângaci de multe ori, dar cu sentimentul că se poate crea ceva nou, printr-un afect care este mobilizat pentru a provoca. A insulta este o eliberare de afect greu de tolerat, dar cu promisiunea unui nou început, care poate să fie al conflictului ori al distanței.
În bar, am fost insultat, dar cu gândul că probabil eu și cu străinul meu nu ne vom mai revedea. E ceva trist, dar și utopic, ca dorință a unei viitoare întâlniri, în violența rostirii lui cabron. Insultele pot articula promisiunea unui divorț, ca indiciu a unei relații care este văzută ca nefuncțională. Dar de multe ori ele se bazează pe experiențe vechi, greu de procesat, care se acumulează într-o locație pe care Freud a vrut să o captureze cu ideea de inconștient. Dinamice și excesive, insultele sunt o manifestare unei relații care are o erotică anume, a unei relații de putere care odată, în trecut, s-a manifestat ca un gest fizic de intimidare.
