Mi s-a întâmplat ceva ciudat săptamâna trecută. Mai întâi, am vazut din când în când la știri oameni în centrul Kievului într-un război de gherilă. I-am văzut apărând bucata de pământ pe care o ocupau și am auzit că s-au luptat viguros cu poliția fostului președinte Ianukovici. Am devenit foarte interesat să aflu cine sunt oamenii aștia, ce îi mână în luptă atât de puternic. I-am văzut în costume medievale, în prezentări academice care discutau situația de pe teren. I-am văzut îmbracați în negru cu cagule pe față în New York Times. Am vrut să aflu de ce sunt atât de curajoși.
Între timp, ei au disparut din atenția publică. Nu mi pare neapărat straniu, pentru că deja ei erau găuri negre, feţe fără contur, care erau umplute de proiecții politice.
În locul lor au aparut personaje pe care le-am mai auzit înainte. Putin, Kerry, McCain, Obama, Ponta, Băsescu și un val de foști și actuali kremlinologi au început să analize situația din Ucraina. Acum, din războiul de gherilă pe care nu îl înțelegea mai nimeni, am regresat la ceea ce am auzit înainte: război rece, democrația liberală care avansează, naționalismul lui Putin, estul și vestul Ucrainei (ca două capete care par să fie in conflict), sau cât e de curajos Putin sa se opună Vestului hegemonic.
M-am simțit un pic ca în liceu, când la ora de română aveam câte un coleg care spunea ceva ce îi uimea pe toți. Dar, imediat după asta, trebuie sa ne întoarcem la ritmul normal și la suspecții de serviciu (eu eram unul din ei), care spuneau lucruri deja știute.
Ah, îmi amintesc mai bine acum, e un incident de care îmi este rușine. Mă văd în clasă și profesoara de română se oprește din vorbit. Cred că eram mai toți plictisiți. Ne spune că a interceptat un bilețel și că pe bilet erau scrise cuvintele Te ibesc. Profesoara de română, evident, s-a indignat în fața unui astfel de masacru. Cum să scrii atât de prost românește și, mai ales, un mesaj atât de important? A întrebat cu autoritate cine a scris biletul. Poate că unul dintre noi l-a indicat pe autor. Profa l-a ridicat in picioare, era un baiat slăbuț, fără părinți cu statut social. Clasa a izbucnit în râs, am râs și eu cot la cot cu alții, și îmi amintesc figura celui rușinat public. Era roșu la față, ca într-un atac de apoplexie. Profesoara a facut un gest în plus, a vrut să afle cine era destinatarul. A ridicat-o și pe ea in picioare și cred că m-am simțit jenat pentru stânjeneala ei. Acum, când îmi reamintesc povestea, mă simt prost când mă gândesc la răutatea noastră colectivă, și la disciplina pe care i-am aplicat-o băiatului acela slăbuţ, a cărui vină a fost să fie prea direct cu sentimentele sale și să le rostească diferit.
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Urmăriţi-ne pe WhatsApp
Abonaţi-vă la Newsletter
În organizarea clasei, profesoara avea rolul să ne ferească de surprize, de sentimente puternice care stricau un anumit ritm al orelor. Astăzi, ca instructor, rolul meu e similar. Ca figuri ale autorității, trebuie să faci muncă de administrare, care să elimine o anumită violență. Ori afecte dificile, greu de procesat. Ori imprevizibilitatea unui eveniment. Munca socială pe care o facem mulți dintre noi este să catalogheze ce se întâmplă conform unui limbaj pe care îl cunoaștem deja, pe care nu trebuie îl regândim.
Ca bilețelul care a produs un scurtcircuit în ordinea orei de română, protestatarii ucraineni sunt greu de tradus într-un limbaj care să nu fie deja cunoscut. Pentru că sunt diferiți, pentru că au opinii politice politice diverse și opuse, nu e deloc evident ce vor.
Înțeleg cât de greu este, pentru jurnalist sau politician, să spui o poveste despre protestarii din gherila ucraineană. Ei trebuie acum să apară fie ca neonaziști, fie ca luptători pentru drepturile omului. Ei trebuie să aibă poziții politice clare, care, evident, corespund cu poziția politică a celui care scrie. Ei fie s-au luptat pentru piața liberă, pentru Uniunea Europeană sau dimpotrivă, dacă nu îți place Europa, ei s-au bătut pentru naționalismul ucrainean, sau pentru familia tradițională care îl iubește pe Dumnezeu. În presa din Statele Unite au început să fie celebrați ca noi eroi democratici, în timp ce sunt atacaţi de presa rusă ca anarhiști.
Eu însumi am inceput sa scriu despre fețele lor, pentru că e ceva misterios în curajul si hotărârea lor. Ceva din ceea ce au facut mi se pare subversiv și greu de acceptat, pentru noi cei care trăim în orașe unde nu sunt lupte de gherilă în plină zi. Pare că ei își strigă sentimentele direct și că o fac într-un limbaj pe care nu îl înțelegem bine. Și ei, ca și băiatul meu slăbuț din poveste, au dispărut rapid, așa cum au ajuns, din atenția noastră.