„Nici un lacedemonian nu deliberează asupra celei mai bune forme de guvernământ a Sciţilor” (Aristot, Etica nicomahică, 1112, a). „Nici un american nu deliberează asupra celei mai bune forme de guvernământ la afgani”, ar deveni maxima, transpusă în ziua de azi. Alternativa pare respectabilă. Fiecare popor, fiecare naţiune are propriul ritm, tradiţii etc.
Dar dacă spunem: „lapidarea femeilor adultere într-un stadion de fotbal este legitimă”? Sau: „numai băieţii au dreptul să meargă la şcoală”? Mai pot întruni aceste propoziţii adeziunea noastră sub cuvântul „cutumelor”? Dacă admitem acest lucru, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948 este nulă şi neavenită. Dacă nu admitem că, alături de drepturile specifice, există şi drepturi comune al Omenirii, legitimăm atrocitatea.
Anticii nu aveau noţiunea de drepturi ale omului. Ea începe să se schiţeze în Renaştere, în legătură cu lărgirea orizontului lumii. Este interesant că Disputa de la Valladolid din 1551-1552 (în jurul întrebării dacă amerindienii sunt oameni ca şi ceilalţi şi trebuie să beneficieze de aceleaşi drepturi) are loc într-un moment al lărgirii perspectivei universale care duce la o redefinire a omului.
Mai târziu, Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite (1776) afirmă: „luăm drept autoevidente aceste adevăruri, că toţi oamenii au fost creaţi egali, că sunt înzestraţi de Creator cu anumite drepturi inalienabile, printre care Viaţa, Libertatea şi Dreptul de-a urmări Fericirea”.
„Autoevidenţa” este un fel de a spune: Credinţa. Este ceva religios în afirmarea drepturilor omului, ceva care ţine de intima convingere.
O lume globală nu poate să nu genereze un set de reguli comune. În acest moment, lacedemonienii capătă dreptul să se intereseze de guvernarea sciţilor, cu condiţia ca şi sciţii să poate face unele observaţii lacedemonienilor.
Foto: http://www.fanpop.com/clubs/human-rights/images/884732/title/human-rights-time-line-photo
