Razboiul sexelor

Recitind Venus în blănuri de Leopold von Sacher-Masoch, mi-am amintit istoria unui pacient, un bărbat încă tânăr, arătând mai degrabă bine, bogat, care voia să urmeze o psihanaliză pentru a se elibera de sub influenţa soţiei sale. Ea se deda unui mic joc pervers al cărui unic scop era să îl umilească la fiecare pas, iar uneori fără nici un sens. Printre altele, el trebuia să îndure prezenţa amantului ei la cinema, sau citindu-şi presa în maşină, sau să doarmă pe jos lângă patul acestuia. Am crezut că văd o formă de juisanţă în plângerile lui. Şi, o dată mai mult, ascultându-l, mă gândeam că nimeni nu merită mai abitir ce i se întâmplă decât cel care se lamentează…

E concluzia la care ajunge si Severin, eroul cărţii lui Sacher-Masoch (erou în sensul în care Iisus Hristos însuşi pe cruce este), atunci când meditează că „acela care se lasă biciuit merită să fie”. Întrucât Venus în blănuri, un roman scris într-un stil datat, utilizând procedee literare care par din secolul al nouăsprezecelea, are, fără doar şi poate, mai puţin de a face cu practicile sado-masochiste hard decât cu morala, ceea ce şi explică de altfel succesul lui imens la burghezia cultivată, care nu apreciază nimic mai mult decât lecţiile de morală. Înţelegem bine atunci stupefacţia şi mânia lui Sacher-Masoch, scriitor monden şi popular adulat de Le Figaro şi La Revue des Deux-Mondes – repere absolute ale epocii, atunci când şi-a văzut numele asociat unei perversiuni sexuale de către sexologul şi psihiatrul Richard Krafft-Ebing în a sa Psychopathia sexualis, mai ales că acesta din urmă nu şi-a disimulat niciodată blamul pentru devianţele sexuale. Dacă numele atâtor scriitori – ceea ce ar fi o formă de apoteoză pentru ei – este ca numele lor, ori, măcar, numele unui personaj pe care l-au creat, precum Flaubert cu Madame Bovary sau Goethe cu Werther, pentru a nu-l mai aminti şi pe Hamlet – să fie purtat de o patologie nouă, aceasta nu i-a stat deloc în intenţie lui Sacher-Masoch. Ceea ce el a încercat mereu să pună în scenă, în plus faţă de contractele încheiate cu femei dominatoare, a fost mai degrabă o sinteză între Schopenhauer şi Darwin, prin care toate personajele încearcă, asemenea lui Cain, să îşi înrobească fratele, dacă nu chiar să-l ucidă.

Eternul război dintre sexe, iată miezul povestirii Venus în blănuri. Femeia, aşa cum a fost creată de natură şi cum l-a atras pe bărbat, nu poate să-i fie acestuia decât duşmanul, sclava sau despotul. Sacher-Masoch citează bucuros din Goethe: „Trebuie să fii nicovala sau ciocanul”, ceea ce ilustrează perfect, în opinia lui, relaţiile dintre bărbaţi şi femei. În aceste vremuri ale feminismului exacerbat şi ale inchiziţiei faţă de toate formele de machism este greu să nu simţi o anume formă de complicitate cu Sacher-Masoch. El dezvăluie bine, precum Schopenhauer înaintea sa, cum puterea femeii stă în pasiunea bărbatului şi cum ea se pretează de minune să o folosească dacă el nu e atent. Bărbatul nu are de ales, ne asigură Sacher-Masoch, decât între a fi tiranul sau sclavul femeii. Dacă se predă, atunci ea îl înjugă şi îl biciuieşte. Celor care ar putea fi surprinşi de o asemenea idee despre iubire, Sacher-Masoch le recomandă să citească dintr-ale sale Confesiuni ale unui suprasenzual, extrase din jurnalul său intim. Un procedeu literar foarte utilizat care, la adăpostul anonimatului, îi permite lui Sacher-Masoch să relateze cum a semnat cu baroneasa Fanny Pistor un contract prin care s-a angajat să devină sclavul ei pentru şase luni. Experienţă încununată de succes, pe care o va reînnoi de mai multe ori, fiecare având dreptul la propriile capricii sexuale.

Înainte ca, de la înălţimea autorităţii sale ştiinţifice şi a prestigiului titlurilor sale universitare, Krafft-Ebing să îl blagoslovească pe Sacher-Masoch ca inventator, mai degrabă decât ca pe victimă a masochismului, exista un termen pentru iubirea suferinţei: algolognie. Dacă anterior numele de Sacher evoca la Viena o ciocolată faimoasă (nerecomandabilă stomacurilor sensibile), Masoch a devenit simbolul „fericirii chinuite ce există în adoraţia pentru o femeie care m-a făcut jucăria ei”, iar asta nu în cea mai bună dintre lumile posibile, ci în cea mai rea. În concluzie: mai bine să fii crucificat decât să mănânci o „tartă Sacher” şi mai bine să fii biciuit decât să crezi în această impostură care este iubirea. Regăsim aici pesimismul radical al lui Schopenhauer. Masochismul devine o cură crudă, desigur, dar care ne vindecă dintr-o lovitură de orice formă de idealism. Psihanaliza, cu scrupuloasa ei gestionare a frustrării, exploatează cel mai bine, de asemenea într-un cadru contractual, această dorinţă de supunere din fiinţa umană. Odată cu principiul de a merge la cauzele lucrurilor fără a le atinge şi cu metoda de a căuta esenţialul în insignifiant. Destui psihanalişti, de altfel, de la Bergler la Nacht, au ajuns la concluzia că metamorfozarea suferinţei, a moralei sau a psihicului în plăcere este resortul indispensabil pentru supravieţuire. Sacher-Masoch, pe un ton monden colorat de un misoginism de bună calitate, nu spune altceva.

Printre meritele lui Sacher-Masoch să nu-l neglijăm pe acela de a-l fi inspirat pe unul dintre cei mai subtili filosofi francezi, Gilles Deleuze, precum şi pe unul dintre maeştrii benzilor desenate italiene, Guido Crepax. Pe lângă că a arătat că nu există nici o legătură între universul lui Sacher-Masoch şi cel al lui Sade şi că este imposibil să trasezi cea mai mică paralelă între cele două, Gilles Deleuze a scos în evidenţă extraordinara decenţă a lui Sacher-Masoch. „Cenzorul cel mai suspicios, scrie el, nu poate afla nimic rău în Venus în blănuri, poate doar pentru a pune în discuţie nu ştiu ce detaliu de atmosferă.” Nu este vorba în nici un caz de literatură pornografică, ci mai degrabă pornologică.

Ceea ce l-a sedus pe Guido Crepax la personajul Wanda este, bineînţeles, această glacialitate a lui Venus cu corpul de marmură, care, prin cruzimea ei, pedepseşte sentimentalismul grosier al bărbatului. Dar Crepax a avut mai ales ideea genială de a face în aşa fel încât Severin, la sfârşitul cărţii, să îi expună cazul său lui Freud (Krafft-Ebing ar fi dat mai bine aici). El ilustrează astfel practica a numeroşi psihiatri de a căuta exemple teoretice în literatură – de la Oedip la Hamlet. Acest epilog freudian duce la concluzia că istoria, care oricare alta, nu este decât un etern reînceput. Compulsia la repetiţie nu e departe şi, ghemuită în spatele ei, pulsiunea morţii.

Dacă Venus în blănuri este prin multe aspecte teribil de datată, povestea frapează în schimb prin concepţia foarte actuală a lui Leopold Sacher-Masoch despre femeie: el creează o scară a dorinţei, o scară a transgresiunii pe care se regăsesc toate figurile feminine în ordinea opusă celei a valorilor tradiţionale.

La baza scării se află soţia, femeia stimată, comparabilă cu un funcţionar căruia guvernul îi asigură o slujbă stabilă, dar prost retribuită. Pe o treaptă mai sus stă femeia adulteră. Eliberată de cămaşa de forţă, dar care încă vrea să salveze aparenţele: „Astăzi ea se simte datoare să înşele şi, odată ce a înşelat, ea va fi, precum un bancher falimentar sau un falsificator, obligată să continue să înşele pentru a se menţine pe linia de plutire.”

Sacher-Masoch o condamnă pe femeia adulteră, care practică „înşelătoria calculată şi cotidiană”. El o laudă, în oglindă, pe „femeia separată”, care îndrăzneşte să se separe de soţul său pentru a-şi trăi liber legăturile amoroase. În vârful scării el o aşează pe amazoană, femeia apărută de nicăieri, care nu se teme de judecata celorlalţi şi nu depinde nici de tată, nici de amant, nici de bărbat: este femeia suverană care încheie cu bărbaţii contracte pe durată determinată. Wanda este arhetipul, modelul, idealul pentru Sacher-Masoch. Lilith a sa. Îl înţeleg, chiar dacă personal am o slăbiciune pentru păpuşile japoneze care îşi cer scuze pentru tot şi nimic. Mai ales pentru nimic.
Traducere de D. L. Bîtfoi