Eva Pattis Zoja este un nume despre care s-a auzit de curând, destul de sonor, şi în peisajul psihoterapeutic autohton. A fost eleva marii întemeietoare de curent terapeutic Dora Kalff, care, pornind de la concepţiile lui Carl Gustav Jung, a creat în anii ’50 şi ’60, în Elveţia, o orientare nouă numită terapia prin jocul cu nisip, sandplay therapy. Dora Kalff studiase anterior cu Margaret Lowenfeld, creatoarea, în Anglia, a unei tehnici de lucru cu copiii intitulate tehnica lumii.
Eva Pattis Zoja a creat la rândul său tehnica numită sandwork expresiv, moştenitoare a celor două curente premergătoare. Spre deosebire însă de acestea, sandwork-ul expresiv nu este propriu-zis o terapie, cât o modalitate de intervenţie terapeutică în zonele traumatizate din lume, în urma războaielor, a catastrofelor naturale ori a sărăciei. Copiii sunt, probabil, principalii beneficiari ai acestei tehnici.
I-am adresat Evei Pattis Zoja câteva întrebări şi curiozităţi la evenimentul lansării versiunii româneşti a cărţii sale Sandwork expresiv, realizată în toamnă de Editura Herald. Între timp, cartea şi-a urmat traseul în lumea nu lipsită de diversitate a psihoterapiilor locale.
Citeştedespre
EVA PATTIS ZOJA: Cartea mea se intitulează Sandwork expresiv, după numele unei orientări în psihoterapie. De fapt, la drept vorbind nu este psihoterapie, pentru că se constituie ca o cale de intervenţie în situaţii care în mod obişnuit nu sunt abordate de psihoterapie – în zonele foarte sărace ori foarte afectate ale lumii. Iar în aceste zone colaborăm cu voluntari, care au grijă de copii, folosind un instrument specific – mă refer la sandwork expresiv.
DORIN-LIVIU BÎTFOI: Ştiu că aţi studiat cu Dora Kalff, întemeietoarea terapiei prin jocul cu nisip, sandplay therapy. Aţi putea schiţa un portret al acestei personalităţi, ca urmare a întâlnirii cu ea?
EVA PATTIS ZOJA: Da. Dora Kalff este pentru mine o amintire foarte emoţionantă, deşi totodată amintirea unei întâlniri petrecute cu multă vreme în urmă. Mi-o amintesc într-o cameră plină cu jucării – şi îmi amintesc foarte viu atmosfera pe care o inspira. O atmosferă în care te simţeai complet liber. Pentru prima dată în viaţa mea am avut sentimentul că pot face absolut tot ceea ce vreau. Acest sentiment i se datora ei şi este cea mai puternică impresie a mea despre Dora Kalff.
O altă amintire… La un moment dat am luat puţin nisip şi l-am lăsat să mi se prefire printre degete, în tăviţa cu nisip. Era ca o ploaie… ştiţi, felul în care curgea nisipul… şi am tot făcut asta, iar apoi, după o perioadă de tăcere, ea mi-a spus: Şi iată cum fiecare mic grăunte de nisip şi-a aflat acum locul… Acesta a fost comentariul ei.
D.L.B.: Am fost foarte interesat de vederile dv. despre psihoterapia socială, aşa cum le-aţi expus în cartea Sandwork expresiv. Capitolul introductiv tratează despre zorile psihanalizei, în Viena, în Budapesta şi în Berlin, din acest punct de vedere. Mi se pare o idee interesantă, aceasta, a unei psihoterapii ca serviciu social – şi ştiu totodată că aţi aplicat-o la jungianism şi la terapia prin jocul cu nisip.
E.P.Z.: Da, într-adevăr. După primul război mondial pionierii psihanalizei au avut o viziune socială, nu lipsită de măreţie, şi au acordat tratamente gratuite în clinici din Viena şi din Berlin. Multor oameni. Dar apoi întregul experiment, care a avut mare succes, s-a blocat odată cu instaurarea regimului nazist în Germania şi ulterior în Austria. De atunci, acest experiment social nu a mai fost niciodată reluat cu adevărat. Psihanaliza a devenit tot mai interesantă în dimensiunea ei clinică, dar dimensiunea socială nu a mai ajuns niciodată în prim-plan.
În ceea ce mă priveşte, împreună cu alţi colegi (unul din China, altul din Africa de Sud) am încercat să aflăm ce poate însemna psihoterapia pentru copiii aflaţi în situaţii în care psihoterapia de obicei nu intervine.
