A doua natura umana?

Într-o mică scriere din 1784, Ideea unei istorii universale dintr-un punct de vedere cosmopolitic (fragm. 3), Immanuel Kant afirmă explicit că există două naturi umane. Prima este „mecanică” şi corespunde „existenţei animalice”; a doua, de esenţă superioară, este specific umană; ea aduce „bucuria” sau „perfecţiunea” a ceea ce şi-a creat omul însuşi, provenind din raţiunea eliberată de instinct. Există o intenţie specifică a naturii, conform unei scheme nu neapărat teiste, dar în tot cazul finaliste: omul pare menit unui anumit destin superior, el apare ca singura fiinţă integral liberă, care nu-şi datorează fericirea decât ei însăşi. Acest entuziasm este cel al luminismului, moment suprem al încrederii omului în sine.

Un secol şi jumătate mai târziu, această încredere într-un alt destin al omului om pare să fi dispărut: …„pur şi simplu, principiul plăcerii determină scopul vieţii, cârmuieşte de la bun început operaţiile aparatului psihic. Nici o îndoială nu poate să-i pună în discuţie utilitatea «principiului plăcerii», şi cu toate acestea întregul univers – microcosmosul şi macrocosmosul – i se opun. Tot universul se împotriveşte: am fi ispitiţi să spunem că nu a intrat în planul «Creaţiei» ca omul să fie «fericit». Ceea ce numim plăcere, în sensul cel mai strict, rezultă dintr-o satisfacere mai de grabă bruscă a unor nevoi care au atins o înaltă tensiune; prin natura sa, ea [bucuria] nu poate fi decât episodică. Orice persistenţă a unei situaţii pe care a dorit-o principiul plăcerii nu generează decât o bună stare călduţă; suntem astfel făcuţi, încât singur contrastul este capabil de-a ne dispensa de o juisare limitată de la început prin constituţia noastră” (Sigmund Freud, Disconfort în cultură).

Ştiinţa a distrus dualismul. Devine imposibil să susţii o dublă natură umană. Iar natura umană unică permite plăcerea, dar nimic altceva deasupra ei. Putem regăsi bucuria de-a trăi fără să postulăm o „a doua” natură umană ?
(va urma)
Foto: René Magritte, Le Joueur secret, 1926-1927