Braila orbului. Starea clinica a unei legende

A fost o vreme când să fii nevăzător nu constituia o scuză suficientă pentru a nu ajunge la Brăila – într-atât crescuse faima acestui oras. Mediu prin excelentă cosmopolit, el deveni de două ori în istoria sa cel mai de seamă port al Tării Românesti. De la Brăila – spune o altă amintire a locului pe care autohtonii o îmbrătisează nostalgici – se fixa pretul grâului pentru întreaga Europă.

Zicala cu orbul care merge către singurul loc pe care îl poate vedea a rămas, dar faima urbei mai va. Astăzi zona veche a orasului, foarte întinsă încă, e cimitirul unor superbe case de secol 19 si început de 20, multe dintre ele părăsite din ratiuni de…prăbusire. După o plimbare uimită pe lângă zidurile lor scorojite, tristetea ti se cuibăreste iremediabil în suflet: cât de dezolant poate fi să vezi nelocuirea râncedă si putredă care domneste dincolo de ferestre sparte sau murdare! Inconstienta distrugerii, ea singură, e aici acasă. Timpul care ruinează tot are ca aliată pasivitatea supusă a oamenilor. Brăila pare că si-a asigurat pentru multă vreme un procent fatidic de orbi si că toti cei care înainte o găseam (frumoasă, animată, vitală) acum o ignoră, dintr-un oarece bizar obicei.

Îmi era, si mie, perfect indiferent acest nume – dincolo de faptul că îmi place să călătoresc. Caz în care se investeste fiecare piatră de pavaj al unui loc străin cu exotismul îndepărtării de casă. Brăila. Având rude în Galaţi pe care le vizitam adesea, îmi închipuiam că ceea ce este socotit drept cel mai apropiat mare oras de un alt mare oras nu diferă mai deloc de ceea ce cunosteam deja. În plus: un spatiu al celei mai ridicate rate de infractionalitate din tară… al unei nemaipomenite concentrări de usuratice moravuri… o simplă poartă de acces pe drumul spre Moldova… un pol al prafului si al ţânţarilor Bărăganului… Iată câte sedimente îmi barau curgerea către el (altminteri firească, aflându-mă biografic mai mereu în preajma sa).

Si apoi, proximitatea Capitalei induce uitare si face subîntelese lucruri nestiute.

În luna mai a anului trecut însă [1998], studioul de film documentar unde lucrez a intrat deodată într-o fierbere mai specială decât altele: o echipă de francezi vine să-l filmeze pe autorul Panait Istrati asa cum sălăsluieste el spiritual în Bucuresti si la Brăila. Va trebui s-o însotesc. Cu o plăcere agătată la remorca unui „de ce nu?”: încă un punct bifat pe harta mea turistică, egal cu o avutie palpabilă.

Traseul pe care, ca orb calificat ce mă aflu, mă îndrept spre Brăila, îl voi reevalua ulterior după trei etape distincte. În primul rând sunt brusc înviorat de aparitia pe o tăblită indicatoare a comunei Limpezis, termen si argument pentru o cunostintă împătimită de traduceri cât mai neaose si mai sugestive ale conceptelor heideggeriene, în spetă a celui de Lichtung. Imediat apoi, pe sosea se succedă comuna Cioranca. Voi auzi căzând pe drumul de întoarcere inevitabila întrebare (purtată de glasul regizoarei) despre adecvarea comunei ca loc de bastină pentru filosoful de origine română trăitor si decedat la Paris. Îmi urnesc cu greu masinăria ruginită a francezei mele, care înaintează astmatic, se opinteste, se opreste uneori înainte de a începe 1), dar reuseste să-i fabrice finalmente compatrioatei lui Descartes o informatie stufoasă despre Răsinari si despre filosofia fiului său cel mai celebru. Din fericire, a participat acum doi ani la un festival sibian si îsi poate reprezenta imagistic ceea ce-i descriu; spre marea-mi surprindere însă, nici ea, nici cameramanul nu stiu despre moartea lui Emil Cioran. Mă întreb în sinea mea dacă am înainte un fapt grav spiritual sau doar dovada banală a unei pure specializări profesionale.

În sfârsit, iată si localitatea Ianca, despre care am auzit de foarte multă vreme, de la niste preoti într-o călătorie cu trenul, că ar fi un focar de femei frumoase. Privesc curios pe geamul microbuzului, dar ce reusesc să observ mai cu aplicatie este un mare combinat a cărui functie economică devine repede subiect de controversă între călători.

Si totusi, o oarecare doză de interes pentru orasul mozaicului pitoresc de etnii (un alt cliseu?!) aveam, de la o vreme încoace, mai exact de la lectura jurnalului lui Mihail Sebastian. Două imagini îmi stăruiseră mai pregnant în memorie despre acel topos mitic al originii scriitorului: un drum cu trenul înapoi la Bucuresti, avându-l drept companion ocazional pe Nae Ionescu; si reîntâlnirea de 10 ani cu fostii săi colegi la liceul „Nicolae Bălcescu”.

Împreună cu distinsa noastră gazdă-ghid, doamna Maria Cogălniceanu, iar altădată cu domnul Zamfir Bălan, amabilul si informatul director-adjunct al Muzeului Brăilei, alcătuiesc o enumerare rapidă a mândriilor culturale locale – altele decât cele trei mai sus pomenite: Ion Ghica, Anton Bacalbasa, Gheorghe Petrascu, Perpessicius, Mina Minovici, Gheorghe Murgoci Munteanu, Petre Andrei, Ilarie Voronca, Hariclea Darclée, Maria Filotti, Stefan Hepites, Anton Dumitriu, Iannis Xenakis, Ana Aslan, Vasile Băncilă, Bazil Munteanu, Gheorghe Niculescu-Basu, Petre Stefănescu-Goangă, Fănus Neagu… Impresionantă această listă a Brăilei! Cum se întâmplă în mai toate orasele, multe dintre firmele si institutiile băstinase au primit indicative dintre cele mai reprezentative: lantul de librării se numeste „Panait Istrati S.A.”, cel de farmacii(?), cu sediul în Galati (?) „Stefan Hepites”, o stradă aminteste de Mihail Sebastian, teatrul, evident, de Maria Filotti… Iar dacă la Piatra Neamt supermagazinul cel mai însemnat este, precum muntele, „Pietricica”, omologul său din Brăila va fi botezat, desigur, cu apă din Dunăre…

Fantoma trecutului bântuie peste mari părti din intelectualitatea urbei. În asa măsură, încât ea cenzurează drastic prezentul: de câte ori îmi dezvălui aprecierea pentru arhitectura veche, cineva îmi sare „în ajutor” cu un transant scepticism paseist. Nimic nu mai este cum a fost. „Orasul acesta era considerat picior de Paris”, mă edifică doamna Colgălniceanu. „Nu stii dumneata ce viată comercială se desfăsura aici!”, mă pune la punct extraordinar de impetuosul librar din Piata Traian, un individ la vreo 35 de ani, spătos, înalt, cu o barbă si un ten roscate de lipovean, fată de care nu stiu cum comit imprudenta să mă exprim admirativ la adresa aceluiasi obiect al entuziasmului meu si care în zece minute îmi întocmeste o succintă istorie a metropolei negustoresti, meditează agitat la sensurile si la actualitatea sintagmei intra muros, îmi desfăsoară înainte o hartă de început de secol si îmi recomandă discret un album Dali. Bat în retragere din fata geloziei sale combative si reusesc să ajung din nou în stradă, acolo pe unde vreau să cutreier în putinul timp liber pe care îl am în fiecare seară.

Căci ce face un orb, odată ce a nimerit Brăila, locul magic al revenirii vederii sale? Se plimbă. Si priveste.

Bulevardul Mihai Eminescu (vechea Stradă Regală), axul central al orasului, îl evocă izbitor pe cel care în Brasov conduce pietonal la Piata Sfatului (Strada Republicii). Desi clădirile sunt altele: poate că ceva mai recente, nu realizez prea bine. Un arhitect pe care îl întâlnesc la Inspectoratul Judetean de Cultură îmi pricepe nepriceperea si mă lămureste că majoritatea sunt construite în stilul eclectic specific epocii de înflorire a comertului în portul dunărean. Este un stil care are farmecul si valorile sale, mai adaugă el, nu trebuie aruncată în nici un caz o umbră peiorativă asupră-i.

Cercetez într-o noapte curios interiorul uneia dintre aceste piramide multietajate ale bunăstării. Un hotel, Delta pare-mi-se. Surpriza e considerabilă, desi, retrospectiv privind, nu nefirească: holurile lungi si fără perspectivă, scările interioare întortochiate, lumina chioară si usile de un alb impersonal – toate par desprinse dintr-o lume kafkiană. Nici vorbă despre imaginata abundentă mediteraneană a senzatiilor si a spatiului, sunt într-un claustrofobic si nevrotic labirint vienez de fin-de-siècle. Poate că holurile au fost destinate de la început unei convietuiri de hotel – cel putin asa indică dispunerea repetitivă a camerelor. Realizez însă dintr-odată atotcuprinderea geografică a spiritului unei epoci si constantele sale neiertătoare.

În timpul filmărilor la Casa Memorială „Panait Istrati” un citat al scriitorului îmi retine atentia într-una dintre încăperi, pe un perete: orasul s-ar fi format asemeni unui evantai, cu baza deschiderii pe Dunăre. Voi avea ocazia în preumblările mele ulterioare să urgentez această observatie prin numeroase caracteristici un pic neobisnuite: de aici semicircularitatea neîntreruptă a unor mari artere (ca de pildă A.I. Cuza), de aici perpendicularitatea pe fluviu a bulevardului Mihai Eminescu, rază care întinde în câmpie, spre apus, un arc de cerc al civilizatiei urbane… Si tot astfel voi sesiza, întotdeauna brusc, liziera pustie, dreaptă si nestirbită de pe malul opus al Dunării… Brăila pare că nu a vrut să păsească dincolo – si să împărtăsească astfel conditia oraselor tinute la un loc de poduri, precum Budapesta sau Istanbul. Apărută din Dunăre, ea a rămas o supusă (nu doar metaforic) a acesteia. Un pod ar fi semnificat o nesocotire, o în-călcare, iar o populare a ambelor maluri – consfintirea ignorării voite a sensului „de curgere” natural al lucrurilor.

Forma de evantai înseamnă că axa cea mai lungă si mai veche a asezării dublează imitativ fluviul, emerge minim din acesta (rămâne încă natură). Aici se află de regulă cartierele cele mai sărace, cele mai adânc culcate la orizontala luncii (unul dintre ele este Comorovca, locul unde a locuit o vreme Istrati si unde nu întâmplător, într-o casă marcată azi de o plăcută comemorativă, se întruneau la început de secol socialistii sub conducerea lui I.C. Frimu). Prin contrast, axa care azi poartă numele celui mai mare poet român debordează de somptuozitate si aspiră din răsputeri la verticalitate, la binefacerile vremurilor sale (ea este, deja, replica hotărâtă dată de cultură). Pe de o parte întunericul neseparării embrionare de elementul acvatic si de cel teluric; de la mijlocul acestuia, în unghi drept, ca o contestare radicală, izbucneste lumina civilizatiei, a constiintei de sine, a familiarizării cu propriile realizări care reflectă de acum, în proprii ochi, un portret al locuitorului. O stabilire fermă, înaltă, solidă, indubitabilă – prin construirea unui sir, drept ca o afirmatie, de clădiri reprezentative. Ce par că provin cu un capăt direct din Dunăre, dar care semnifică cu deosebire contrariul, eliberarea de aceasta, prin ostentativa îndepărtare progresivă de ea.

Evantaiul, initial doar o linie de case bazată (economic si figurativ) pe drumul de apă, se va fi deschis tot mai mult, cu timpul, spre o emancipare de sub tirania naturii (dependenta trebuie că era – poate că este încă – efectivă: pragmatic vorbind, apropierea mahalalei de cursul apei indică o pozitie defavorizată de eventualele revărsări si inundatii: „mai departe” ilustrează, într-un plan de recuperare a substratului simbolic al faptelor, si mai bine construit, mai solid, mai putin supus imprevizibilului.

Strada cea înfiptă cu un capăt al ei în mal (aprecierea este, evident, aproximativă si nu trebuie luată stricto sensu), care nu prelungeste ci, dimpotrivă, „rupe” în maniera cea mai rebelă posibil continuitatea bazei naturale, marchează apogeul si reprezintă declaratia de independentă a orasului fată de matca sa instabil-lichidă.

Apa, pădurea de pe malul opus – două simboluri pregnante, consacrate ale inconstientului. Cantonată pe un singur mal, Brăila se opreste deodată înaintea lor, refuzând parcă să-si ia în stăpânire partea-i obscură, instinctuală si anarhică. Pe de altă parte, asa cum se prezintă azi, si cum se prezenta si ieri, teritoriul în ansamblul său ilustrează perfect ierarhizată si net delimitată topica celor trei instante psihice: inconstientul (liziera, fluviul) – preconstientul (cartierele limitrofe fluviului) – constiinta (cartierele înstărite dinspre câmpie).

Se stie că între aceste regiuni lucrurile nu sunt niciodată definitiv clarificate. Dimpotrivă, există o procesualitate vie a schimburilor – si îndeosebi un permanent asalt al continuturilor inconstientului către lumina constiintei. În situatia actuală de urbanitate brăileană, nu putem să nu ne gândim că trăsăturile irationale, dezordonate, fizic degradante si anomice ale vietii sociale – dimensiunea orizontală, nivelatoare – prevalează. Comorovca domneste, de câteva decenii, asupra centrului istoric. Nu prin faptul că ar arăta mai înfloritor (cum niciodată nu a arătat de altfel, nu acesta fiindu-i specificul), ci prin aceea că unele dintre caracteristicile sale au iesit dintre limitele firesti si au contaminat în afară: insanitatea spatiilor de locuit, mizeria străzilor, precaritatea constructiilor mândre de odinioară. Si mai ales lipsa (relativă totusi, dar resimtită local ca atare, a) avântului economic, cultural, spiritual; lipsa cronică de orizont, penuria posibilitătilor. Pentru că, la drept vorbind, Brăila nu e chiar un oras murdar (nici mai mult, nici mai putin decât media multor altele), cât unul dezamăgit, handicapat de victoriile trecutului. O opinie mai ales predomină: dacă în acesti 8-9 ani de după ’89 nu s-a întâmplat nimic, greu atunci să mai speri într-un reviriment. Definitia progresului stă aici mereu, frustrant, în nivelul înalt atins odinioară. Tot ceea ce se află sub acesta semnifică o nefirească descrestere. Deoarece acea floare a civilizatiei, suvenir duios cules dintre paginile unor cărti rare, este percepută ca momentul de maximă autenticitate a brăileanului. Ilustratele vechi, hărtile îngălbenite reprezintă actele lui de identitate. Si atunci, fată de un atasament atât de strâns, cum se întâmplă totusi că el si-a iesit din sine si nu-si mai regăseste elanul de altădată? Cum de nu mai află drumul înapoi acum, în conditii de libertate?

Între orasul vechi si cel nou există o categorică ruptură; de stil, de idealuri arhitectonice, de moduri de convietuire. Flagrantul acestei crevase ce trebuie sărită de la anumite străzi încolo trădează, desigur, multe orase românesti. Uniformitatea, monotonia si brutala urâtenie a blocurilor standardizate face ca împrospătarea si odihna ochiului să înceapă, paradoxal, dinspre trecut.

Centrul mai recent al orasului se individualizează în primul rând prin ceea ce pare a fi o replică la artera principală a polului istoric: sistemul – relativ sofisticat, întins si surprinzător de sugestiv – al fântânilor arteziene. Partial, acestea sunt menite să confere o personalitate estetică, dar si solemnitatea spatiului liber care înconjoară – oficial, grav si culminant – clădirile administratiei locale. Spatiu care nu poate fi decât plan – o esplanadă – pentru a sublinia, evident, unicitatea si verticalitatea consimtită a impunerii autoritătii.

Dar, desi aici se află retorica cea mai spectaculoasă a fluiditătii elementului tutelar – cea a instalatiilor mobile si în cea mai mare măsură diversificate – „la sosea” (Soseaua Călărasilor, cea mimetic paralelă cu Dunărea) este expusă doar o mică parte a ansamblului. Acesta coboară în trepte către fluviu marcând la punctul disparitiei sale centrul unui amfiteatru – cu vedere de asemeni spre Dunăre. Apoi din nou un loc larg, de respiratie, după care, finalmente, curgerea neartificială, de-a curmezisul, a apei fluviale. După o într-atât de premeditată si de înseriat-episodică regie, natura apare dintr-odată frustă, în toată nuditatea ei – pe care, imediat mai sus, omul o îmbrăcase într-o demonstratie tehnică. Privesc faleza de beton ciobit pe margine încă de la turnare, de la care urmează o mică pantă de pământ si buruieni si o cărare până la apa tulbure – cu sentimentul că ceva se sfârseste aici.

În centrul vechi un bulevard al caselor de vază ale asezării se distantează alert de Dunăre, ca pentru a(-si) nega simbolic originea, provenienta materială, spiritul primordial al locului. În varianta sa contemporană, o aliniere de arteziene – prilej si ea de promenadă – conduce, dimpotrivă, către Dunăre, strunind-o anticipativ-alegoric prin jocurile de apă pe care le etalează după pofta puterii sale mecanice. Să fie aceasta un semn că orasul nu mai este tulburat, în cadrul ambivalentei sale originare, de matcă? Cu sigurantă, da. Indiferent ce alte codificări s-ar mai afla intricate în acest proiect ingineresc (de exemplu, ideologică: noua putere „populară” nu se teme desi tine să surclaseze resentimentar-valoric trecutul burghez; de celebrare a progresului: un semn muzeal al exploziei industriale a secolului; emblematică, semnalând simbioza dintre oras si fluviu; etc.), directionarea sa intentionat acvatică spre Dunăre nu lasă nici o îndoială asupra intentiilor – poate neconstientizate – ale autorilor lui: afirmarea categorică a răsturnării unui raport de forte. Ascendenta apei până la ceea ce este considerat drept noul centru nu va mai avea conotatiile alarmiste ale inundatiilor din Comorovca; prin contrast, prin invitatia supravegheată, ea sugerează acum deplina sigurantă. Factorul perturbator este mentinut sub control – într-o asemenea măsură încât poate fi primit în propria casă. Mai mult, orasul se întoarce el însusi asupra Dunării, exersând după voie o dinamică odinioară atât de imprevizibilă.

Cele două căi, cea a bulevardului Mihai Eminescu si cea a succesiunii de arteziene, fiecare – element esential al câte unuia dintre cele două centre sunt, de la distantă, paralele. Sau, mai exact, antiparalele, indicând aceeasi directie, dar cu sensuri opuse. Iar în raport cu baza evantaiului (Soseaua Călărasilor) ambele încep de la această linie, dar înaintează diametral diferit – una spre câmpie, alta spre fluviu.

Astăzi ar trebui să presupunem, logic, că partea întunecată, acidă si ruinătoare a orasului a fost luată în posesie. Cel putin astfel tine să mărturisească marsul victorios al fântânilor asupra Dunării, apa întoarsă la comandă străină împotriva ei însăsi. Asa să stea oare lucrurile? Putem vorbi, în cazul brăileanului generic, de o integrare – în sfârsit – a laturii sale ascunse, instinctuale, nesupuse, de o împăcare a contrariilor, de o pacificare în cartierele riverane?

Poate că n-ar fi prea întelept totusi să asteptăm atât de mult de la planseta constructorului. Solutie a conflictelor din plan pragmatic, ea nu ne netezeste întotdeauna calea către noi însine, către o introspectie fructuoasă, reală. Dunărea tinută într-o anticameră hidrotehnică înseamnă Dunărea supusă – dar cît este ea astfel si înteleasă? În ce măsură se pricepe pe sine cineva care trăieste în preajmă-i, dependent de ea, raportat la ea? Iar dacă o ignoră, în ce fel se va mai regăsi integru? Ce parte a portretului său în oglindă devine asadar invizibilă?

Locul, îsi pune inevitabil pecetea asupra omului. A-l aprofunda si a-l „traduce” inginereste se referă doar la o gospodărire unilaterală a acelor oportunităti si exteriorităti ale sale care pot servi unui scop foarte specific. Ceea ce presupune de la bun început o îngustare extremă, prin simpla unidirectionare, a câmpului constiintei. Instituirea unui control în acest mod permite anestezierea imediată a unei spaime, dar si o consecutivă cenzură si refulare. Există, într-adevăr, o luare în posesie a adevărului personal cel mai adânc, dar numai pe o singură latură, îngustă precum muchia unui cutit comparativ cu posibilitătile unei autentice libertăti interioare si de exprimare.

Tehnica apelor e frumoasă numai dacă nu este exclusivă. Un centru al fiintei urbane nu se poate caracteriza numai prin ea. Atunci când aceasta se întâmplă totusi, se ajunge la labirintul nerezolvabil, teribil, al blocurilor functionaliste, severe si stricte. La cantitativismul lor de o materialitate grea, apăsătoare, neconvertibilă; la ceea ce Hegel numea „infinitul rău”.

Orasul vechi lăsase prea mult din sine în afara fastului constiintei sale. Cel nou a înglobat cam tot, dar într-un mod fortat, siluit, compulsiv-repetitiv – ceea ce amenintă permanent cu revansa, cu distrugerea unor cadre prea dogmatice.

În cea de-a treia zi a deplasării în orasul lui Panait Istrati e programată o filmare pe Dunăre. Îmbarcati într-o salupă, pornim la drum pe vreme ploioasă si usor cetoasă, ceea ce ne amplifică sentimentul ineditului si al unei noi necunoasteri (poate cumva fals, poate usor conventional, în registrul goticului englez). La mijlocul fluviului, am sentimentul unei sălbăticii absolute a mediului. Gustul meu pentru o reprezentare în natură a inconstientei locului este stimulat din plin. Voi afla imediat o sumă de confirmări dintre cele mai neasteptate si mai convingătoare.

În aval de oras, pe celălalt mal, acolo unde linia de copaci dreaptă si impenetrabilă lasă loc unei mai anarhice păduri, depistăm o tabără de 5-6 pescari, condusi de un individ înalt, masdiv, în cizme si cu pantaloni de camuflaj, un bărbos roscat la vreo 40 de ani a cărei ascendentă pare să fie, pentru toată lumea, lipoveană. Nu e. Se numeste Dan Covalschi si strămosii săi au venit din Polonia. El s-a născut însă în Comorovca, iar în copilărie a fost unul dintre figurantii filmului Codin al lui Henri Colpi (filmările au rămas de altfel în memoria locuitorilor ca un eveniment major).

Omul e de un sadovenism perfect, suspect de autentic. Politicos si zâmbitor, inteligent si frust, ni-l arată foarte amuzat, mândru, pe „domnul colonel”. Acesta străjuieste dintre copaci asezarea de corturi si bărci, înzestrat cu o uniformă kaki si purtând de asemeni o caschetă si o baionetă. Barba-i lungă îl face să semene cu un ofiter tarist. Starostele Covalschi e încredintat de vizibilitatea dinspre Dunăre si de utilitatea reală a sperietorii.

Luni de zile pescarii îsi stabilesc aici baza activitătii lor, într-o relativă izolare, desi orasul nu e departe. Sălasul pare o misiune temporară în inima nestiutului. În unii ani apa inundă pădurea, asediind tabăra din toate părtile.

Ne întoarcem pe fluviu si descoperim, în fine, ceea ce asteptasem de multă vreme să vedem: grandiosul cimitir de vapoare. De o parte si de alta carcase imense ruginite si abandonate, în care omul nu mai stăpâneste de mult – iată locul unde se retrag si mor elefantii civilizatiei.

Ca o reîntoarcere în sânul naturii.

Preluat din România literară nr. 13-14 / 1999