„Adesea oamenii sfârşesc prin a avea importanţa pe care şi-o dau”, scrie Maurice Pinguet în al său articol „Stèle pour Jacques Lacan”.

Pe drept sau pe nedrept, m-am considerat mereu un om fără importanţă, iar infatuarea unui Lacan a contribuit nu puţin la jena şi la iritarea pe care mi le-a provocat. Să uităm, fie, că a ajuns târziu la psihanaliză, această şcoală a umilinţei, că s-a agăţat întru totul de o tradiţie psihiatrică pentru care retorica era mai importantă decât clinica şi, mai ales asta, că a ieşit de-a dreptul dintr-un film de Jean Renoir sau de Sacha Guitry. Dar acest om gata să ia totul în râs nu vedea oare că se lua drept un pontif, că se lua în serios la modul patetic? întreabă Maurice Pinguet.

Personajul rămâne prin faptul că a dovedit vervă polemică. A acordat un rol atât de excesiv limbajului, încât ar putea figura în galeria maeştrilor zen. Dar să-l fi aneantizat, aşa cum propovăduiesc budiştii, asta l-ar fi împins la sinucidere.

În această privinţă Maurice Pinguet se întâlneşte cu Claude Jaeglé: Lacan va fi fost, poate, un Bossuet al secolului al XX-lea, nu doar prin importanţa pe care o acorda morţii – sinonim al juisanţei -, dar pentru că pentru el inefabilul era mai înşelător ca orice limbaj. Aşa cum Bossuet a luat cândva poziţie contra lui Fénelon şi a misticilor tăcerii, afirmând că rugăciunea trebuie trecută cu necesitate prin limbaj – Dumnezeu nu vrea doar să-l iubim, ci ne cere să îi şi vorbim. Între Fénelon şi Bossuet, l-am ales pe autorul Tratatului de educare a fetelor, deja pe când eram adolescent. Am gustat teatrul întotdeauna numai cu moderaţie: hotărât, Lacan nu poate nici să i se substituie lui Freud, nici să îmi indice calea unei ipotetice reîntoarceri la Viena.

Am simţit, în fine, că el era mult mai cinic decât am reuşit eu vreodată să fiu: există, fără doar şi poate, un pic de ciudă şi de gelozie în faptul că resping lacanismul.

Traducere de D. L. Bîtfoi