„Orice ființă tinde să persevereze în ceea ce este” (Spinoza, Etica, III, prop. VI). Şi omul? Vorbim despre specia noastră, homo sapiens, apărută acum vreo 200 000 de ani.

Tema „ce a făcut pe om să devină om” a fost dezbătută. Reluăm întrebarea din pricină că omul riscă să dispară. Dar omul tinde să persevereze în ceea ce este. Ce primejdii pândesc dorința noastră de-a persevera ca oameni? Când vom înceta să fim oameni? Ce putem abandona fără să ne pierdem calitatea umană? Ce trebuie neapărat să păstrăm?

Totalitatea informației codate va putea fi transferată pe alte suporturi decât pe cel biologic… De aceea nu mă tem că umanul ar putea să dispară prin dispariția omului în carne și oase…

Omul este un animal simbolic. Dar gândirea simbolică ar putea fi, în principiu, reprodusă de mașină. Mașina ar putea chiar crea metafore (nu mi se pare imposibil să fie definit un algoritm care să asocieze reprezentările în chip metaforic).

S-a făcut mare caz de conştiinţă. Numai omul ar fi capabil să spună „eu”, să se perceapă ca o ființă de sine-stătătoare. Aici suntem confruntați cu dificultatea de-a dovedi contrariul: progresele psihologiei animale, în special observarea marilor primate antropoide, ne fac să privim cu scepticism unicitatea conștiinței.

Dar dorința, acea sete nepotolită de plăcere, excesul, ar putea fi programate pe mașină?

Dar inefabila, indefinibila cenestezie, simțirea difuză a trupului ca temei al existenței noastre? Tot ce este indefinibil nu este programabil… aici atingem o limită a artificialului.

S-ar putea ca trăsătura cea mai pregnantă a omului să fie chiar dorința de-a reproduce un alt om, altfel decât pe calea sexuată. Yahvé, cel care a făcut lumea în șase zile, este un prototip, ca și Prometeu, făuritorul de oameni. Programele sunt un lucru, dar ideea și impulsul de-a face programe, de-a se reproduce prin efortul rațiunii sunt strict umane, sau divino-umane.