Lectia lui Jan Karski

Jan Karski, luptător în Rezistenţa poloneză care i-a relatat preşedintelui Roosevelt ce a văzut în ghetoul Varşoviei şi în ghetoul de exterminare de la Izbica Lubelska, s-a aflat în miezul polemicii dintre Claude Lanzmann şi Yannick Haenel, un tânăr romancier. Primul l-a acuzat pe al doilea că a falsificat istoria, mai ales întâlnirea cu Roosevelt. Cel de al doilea s-a apărat prevalându-se de drepturile romancierului. În această tenebroasă afacere îi dau dreptate lui Claude Lanzmann (şi pe fond, şi în formă).

Ceea ce m-a intrigat însă în această poveste este soarta lui Jan Karski după cel de Al Doilea Război Mondial. Nu doar la decepţia sa văzând Şoah-ul lui Lanzmann şi locul foarte modest pe care îl ocupă, ci la întreaga sa viaţă mă refer. Acest om inimos şi de o extremă generozitate îi sprijinea pe cei apropiaţi. Va face totul pentru ca fratele său să poată fugi din Polonia comunistă şi îi va cumpăra un ranch în Canada. Rezultatul: Fratele se va sinucide, incapabil să se adapteze la viaţa în America. Jan Karski se va căsători cu o tânără balerină depresivă, convins că o va putea ajuta. Rezultatul: Ea va încerca de şase ori să se sinucidă, iar la a şaptea încercare va reuşi, aruncându-se pe fereastră sub ochii lui.

Acest bărbat ireproşabil şi de un curaj incredibil, catolic fervent, care a îmbrăţişat cauza evreilor, care a alertat guvernele englez şi american încă din 1942 în privinţa Holocaustului, care a fost torturat de Gestapo, care a dovedit o energie incredibilă pentru a-şi salva fratele din ghearele comuniştilor şi pe soţia sa din cele ale bolii psihice, acest bărbat, Jan Karski, acest erou, ilustrează mai bine decât oricine ideea că tot ce întreprindem pentru un altul sfârşeşte în cel mai bun caz prin a se întoarce împotriva noastră, iar în cel mai rău caz prin a genera noi catastrofe. Inima mea îmi şopteşte: fii ca Jan Karski. Mintea mea: practică non-acţiunea. Iisus şi crucea sa, pe de o parte. Lao Zi şi divina sa indiferenţă, pe de altă parte. Am ales să nu aleg. Să fiu uneori una, alteori alta. Cel puţin în teorie. Prefer să nu ştiu cum aş reacţiona în aceleaşi circumstanţe ca ale lui Jan Karski. Dar sentimentul meu este că nu aş fi foarte mândru de mine, navigând între explozii de curaj şi accese de laşitate, incapabil în plus să îmi asum nici una, nici alta. Ceea ce contează în ultimă instanţă este forţa caracterului. Al meu nu e la înălţimea idealurilor mele.
Traducere de D. L. Bîtfoi