În numărul din această frumoasă lună de mai al magazinului Lui (cu Rihanna pe copertă), Michel Houellebecq îi explică lui Frédéric Beigbeder că nu este un nihilist, ci un conservator precum Benoît Duteutre, amic şi scriitor pe care îl apreciez mult. La fel de mult, de altfel, pe cât îi apreciez şi pe Michel Houellebecq şi pe Frédéric Beigbeder, cel din urmă nemenajându-l, în această conversaţie, pe cel dintâi. Totuşi, nihilismul nu poate fi redus la revoluţionarii ruşi de secol nouăsprezece. Pentru a fi mai explicit, aş spune că nihilismul se defineşte mai întâi de toate prin mefienţa faţă de superioritatea raţiunii: o ficţiune care nu serveşte decât la camuflarea nonsensului existenţei.
Tocmai existenţa, care se află în miezul tuturor sistemelor filosofice, le apare nihiliştilor în cel mai bun caz ca o afacere sumbră aducând mai mult neplăcere decât plăcere, iar în cel mai rău caz ca o apocalipsă veselă. Cum să o curmi, atât individual, cât şi colectiv, iată una dintre întrebările recurente ale nihiliştilor. Nu e vorba despre a amenaja mai bine închisoarea în care lâncezim, ci de a bloca accesul la ea. Desigur, putem aprecia că obţinem astfel mai mult o situare estetică, ori chiar o formă de umor negru, decât o gândire cu o mare valoare adăugată. Dar nu putem nega că, prin radicalismul ei, această situare va sfârşi într-o bună zi prin a atinge pe toată lumea şi prin a ne submina cele mai tenace convingeri despre perpetuarea speciei. Michel, dă-mi voie să ţi-o spun: îmi pari una dintre cele mai reuşite încarnări ale nihilismului actual. Şi cum altfel ar putea fi cititorul lui Schopenhauer şi autorul superbului eseu despre Lovecraft, subintitulat: împotriva lumii şi a vieţii?Traducere de D. L. Bîtfoi
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.