Muzica romantică corespunde cu un moment de oboseală a inteligenței metafizice. Cu un sentimentalism sporit. Dar idealismul nu este departe, apare ca ecou.
Marea revoluție este a lui Richard Wagner. Niciodată nu s-a mai putut compune după Wagner cum se compunea înainte de el. Wagner este geniul complexității, geniul care a pus în lumină infinitudinea umanului, și voința de-a depăși umanul. Nu este de mirare că Wagner este în muzică ceea ce este Nietzsche în filosofie. Cu atât mai semnificativ, cu cât filosoful și compozitorul sunt ideologic atât de diferiți, unul (Wagner) covârșit de culpabilitate și de misiticism, celălalt (Nietzsche) moralist și profet al morții lui Dumnezeu. Dar muzica unuia și filosofia celuilalt sunt expresia unei exaltări vitale fără precedent, și în filosofie, și în muzică. Uitând textul wagnerian, concentrându-te asupra muzicii lui, regăsești filosofia nietzscheană.
Sfârșitul secolului al nouăsprezecelea corespunde oboselii nihiliste. Conștiinței culturale începe să-i repugne violența interioară. Decadentismul este asociat cu psihologismul. În muzică psihologismul este paralel cu compozitorii ruși, de la Ceaikovski la Şostakovici, trecând prin Rahmaninov și Scriabin. După cum în Péléas al lui Debussy îl aud pe Marcel Proust.
Foto: Parsifal la Metropolitan Opera din New York, montare de François Girard, 2013
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
