Nasterea dorintelor lichide

Ultimul bărbat şi cel mai important din viaţa unei femei este fiul ei, pentru că acea femeie se află atunci la o răspântie neliniştitoare, într-un ţinut deja depărtat de piele şi sânge, neastâmpărată fiind femeia ca mamă, oricât ar părea lucrul acesta că este de prost gust, pe muchie de cuţit, oricâtă lipsă de graţie s-ar spune că există într-o astfel de intensitate a dorinţei, la urma urmei, dorinţa tocmai lucrul acesta îl face, sparge încremenirea din noi, acea încruntare a cărnii şi a sufletului pe care nici frumuseţea nu o mai poate făgădui lumii, ci doar durerea şi intensitatea, acesta este un semn ori un zvon al limpezirii morţii dinăuntru şi din afară, când sensurile s-au pierdut, dar nu încă de tot, când întunecarea este doar un pridvor cu suprafeţe rugoase, aşa şi fiul acesta tânăr precum un înotător frumos în falduri de alge zăgăzuind peste viziunea femeii interzise, dar misterioase, mai bătrână decât el, dar atât de râvnită de fapt, nu există o tradiţie a unei astfel de rostiri incestuoase, dar dacă timpul ar fi fost mai puţin curmat, atunci legătura dintre o femeie matură şi fiul ei ar fi putut să înfrunte vremurile fără bizareriile unor scadenţe de vârstă, căci tulburarea este întotdeauna de folos, întrucât dezvăluie ghimpi înfocaţi, atât de potriviţi la a fi înfipţi în carne cu glorie, s-ar putea spune că există multe camere de hotel în fiecare dintre noi şi destule strâmtori care apropie pieile şi minţi fără ca vreun alt obiect al dorinţei să se ivească şi să pustiască desăvârşirea cea atât de puţin prezentă, căci dacă este lumină sau umbră, nimic nu este mai adevărat decât o dimineaţă care limpezeşte şi vânează pe sub gene o răvăşire lăuntrică nesfârşită, niciodată topită, care ademeneşte de-a pururi, sărată şi dulce în acelaşi timp, într-un vestibul profund, într-o fântână săpată-n secret, s-ar putea spune, de aceea, că orice fel de labirint conţine în el o mamă şi un fiu, un drumeag ierbos al dorinţelor, şi mai puţin al ispitei, căci ispita este doar o confuzie a valorilor, o periferie a pielii văzute în mod fals de aproape, cine vorbeşte despre ziduri între mamă şi fiu nu despre distanţe vorbeşte, ci doar despre inhibiţii, dar acestea nu sunt niciodată depline, au reţele de amânare a retractilităţii şi a repulsiei, au gesturi care nu sunt de renunţare, ci de acaparare, chiar dacă rătăcirea bântuie cu fundăturile ei prin mărturisirile răvăşitoare pe care ori mama, ori fiul le-ar face în faţa unui preot tulburat de ceea ce aude, dar oare nu există în fiecare dintre noi un astfel de preot ademenit tocmai de confesiuni încălcătoare de tabuuri?, un preot al cărui anteriu a devenit contradictoriu din pricina îmbibării cu multele sunete şi imagini emise de enoriaşii său penitenţi, aşa şi păcatul, dacă se poate vorbi de păcat şi de tristeţe, ce-ar fi păcatul fără creştinismul auriu care să-l şlefuiască, fără nădejdea că mântuirea ar putea veni oricum şi de oriunde, de aceea cuvântul suprem pe care mereu îl rostesc este intensitate, nimic nu poate fi sordid dacă riscul său este intens, de-abia astfel frumuseţea s-ar ivi nu doar din revărsări delicate, ci şi din schilodire interioară, suferinţă şi lipsa ei de limite, din refuz şi atingere vinovată, din epifanie accidentală, fiindcă orbirea este întotdeauna tivită cu panglicile clarobscurului, există o duioşie periculoasă, de aceea, înăuntrul legăturii dintre mamă şi fiu, o glorie de exil prin prezenţă şi absenţă la un loc, o despuiere elaborată de suflet, ca şi cum acesta ar fi o bilă de metal lovind o oglindă, dar fără să o spargă, cât despre aducere aminte, fireşte, îi este mai greu mamei decât fiului să îşi amintească de sipetul pe care împreună l-au deschis şi în care nu se găsea, aşa cum s-ar putea crede, un clivaj de bărbat şi femeie, ci un ghemotoc de catifea unduitoare, moale, nocturnă mai ales, dar şi diurnă, un flux de senzaţii izbite, sipetul era un intrând tainic al împărtăşaniei dintre mamă şi fiu, nimeni în afara lor nu avea cum să înţeleagă astfel de lucruri, astfel de pierderi răsucite prin dune cosmice, doar mama şi fiul ei putând restabili profunda voce a lumii care, în lipsa lor, nu este altceva decât o mormăială ce cade în văgăuni şi mlaştini, pentru a câta oară spun, prin urmare, dar de fiecare dată altfel, că dacă ar exista o hartă a dragostei sau măcar ar tânjirilor, aceasta nu ar avea şerpuieli prea multe, nici nu ar fi seacă, dar ar conţine o iuţime de piper şi chilli şi ciocolată fierbinte, asemenea unei limbi misterioase vorbite de nimeni şi nicăieri, care ar căptuşi neantul cu sunetele ei lipite între ele precum siamezii, ar fi o muzică dizolvată în eter ca o pastă lichidă de spirit şi trup hămesind după o legătură interzisă, căzută din rai şi neîngăduită în locurile omeneşti, coagulare a unor obiecte derivate din gânduri, senzaţii şi pofte care nu se pot lepăda de suprafeţe, regăsindu-se doar prin travestiuri prea rar mântuite, tot aşa şi legătura dintre mamă şi fiu, fără febră, dar cu o lăcomie neîndestulătoare, putând să dureze o viaţă întreagă ori chiar două vieţi, (…)