Noul vintage

Romanii de azi tot ca ieri, printre babani si monseri

Un măcelar impozant îi explică unui contemporan cu ochelari: „Păi vezi că nu te pricepi? Cotletul de porc trebuie să fie aşa şi aşa!” Vorbele bubuie ca o ştampilă a controlului tehnic de calitate: e un mic comerciant „de altădată”, care întreţine cu clientul o relaţie personală (cu un mai nou adaos de condescendenţă).

Proliferează astăzi etichetele care garantează vechimea. A apărut sumedenie de măcelari, mezelari şi cârnăţari „pricepuţi” (cuvânt din fişa de post a vechilor meseriaşi, deh!), investiţi cu maximă autoritate, un soi de ghizi într-ale traiului bun poposind în lumea noastră de pe cărările pierdute ale interbelicului. Internetul este plin cu „reţete vechi” din zonele istorice ale ţării, precum şi cu site-uri nostalgice cu fotografii şi amintiri despre trecutul – de preferinţă – îndepărtat. Oraşele s-au dotat cu pivniţe, crame şi beciuri „domneşti”, conacuri şi cerdacuri „boiereşti”, de un „farmec uitat”, în care vinurile se păstrează şi se consumă optim. Terasele de vară asigură tot confortul printr-o luxurianţă vegetală, copaci, iarbă verde şi stuf, uneori şi izvoare şi iazuri artificiale, opţional: peşti, broaşte şi mori de apă. Prăvăliile, pieţele, hypermarketurile şi restaurantele sunt pline cu de-alde „Fane” şi „Matache”, cu „babani” cheflii şi „monşeri” connaisseur-i, iar pieţele – cu „ardeleni” şi „sibieni” care garantează calitatea şi autenticitatea produselor, cu „ţărani”, „ciobani”, „pădurari” şi „pescari” ce livrează de la surse. Ba sursele descind chiar ele la faţa locului: oi şi vaci grase, mistreţi şi cerbi amatori de bere şi alte desfătări naturiste etc., purtându-şi logistica: curţi, padocuri, căpiţe de fân şi stâne, dumbrave şi pârâiaşe. Într-un registru mitic-legendar, au apărut pe străzi şi domniţe şi feţi-frumoşi pletoşi şi călare, zâne şi spiriduşi, voievozi. Pentru paseiştii mai cosmopoliţi au înflorit pub-urile vintage – şi, peste tot, ceainăriile, pline cu ruginite fiare de călcat pe cărbuni şi cu tot felul de aiuritoare „dichisuri”.

În fine, adesea eticheta veche este în sine suficientă. Cartierul cel mai cool al al ultimilor ani din Bucureşti e aşa-zisul „Centru Vechi”. Plaja dragă multora e cea de la Vama Veche (care trebuie, mereu urgent, „păstrată” ori refăcută „cum era”). O trupă muzicală i-a împrumutat numele, pe când o alta, desprinsă din prima, şi-a spus, cum altfel, Trupa Veche. Avem o editură, o pizzerie şi un han „Curtea Veche”, un hebdomadar Dilema Veche, dar şi mensualul ieşean Cronica veche. Ba chiar şi un cotidian de informaţie se poate numi Ziua Veche. Avem muzee, moteluri, restaurante, taverne şi hanuri „Moara Veche”, băcănii, prăvălii, cafenele şi ceainării „vechi”, restaurante şi pensiuni „Casa Veche” şi „Vila Veche”. O pensiune din Piteşti se numeşte „Timpuri vechi” (nu noi). O şcoală de meserii – „Lipscanii Vechi” (nume evocator care oferă „garanţia lucrului bine făcut”). Un blog – Pălăria veche. Ş. c. l.

Reînnodare cu un trecut îndelung cenzurat, vor spune mulţi. Nu-i putem contrazice. Dar oare a existat acest trecut aşa cum ni-l arată prezentul?